#PentruNatură
11 iunie 2020
CĂRȚI CU GREUTATE
12 iunie 2020

Azi, în al unsprezecelea răsărit al soarelui de iunie din al douăzecelea an al secolului XXI, se împlinesc cincisprezece ani de când destinul pământean al lui George Uscătescu are o altă continuare, în veșnicie – după cum se spune, dar cu siguranță o continuă prezență în biblioteci și prin cei ce se îndeamnă spre cunoașterea creației sale filosofice, eseistice și poetice.
Născut în 5 mai 1919, în comuna Crețești, Gorj, după ce învățat la şcoala primară din comuna natală, apoi a studiat la liceul din Tg. Jiu, şi a urmat Literele, Filosofia şi Dreptul în Bucureşti. Primește o bursă în anul 1940 și pleacă în Italia, locul unde face trei doctorate, după trei ani se stabileşte în Spania, având o extraordinară carieră universitară la Madrid, urmându-i la catedră lui Ortega y Gasset şi lui Eugenio D’Ors.
Cu toate că a fost un om de cultură remarcabil, care s-a adaptat firesc la viața și realitățile spaniole (a învățat limba spaniolă foarte repede, mai mult din cărți, cartea sa de căpătâi fiind Viața lui Don Quijote și Sancho a scriitorului și filosofului Miguel de Unamuno), nu a fost ușor pentru Uscătescu să schimbe un regim politic cu altul, iar dorul de țară l-a simțit în permanență de-a lungul a ceea ce s-ar putea numi ”cruciada anticomunistă”. Iată ce scria el cu tristețe în El tiempo de Ulises (Timpul lui Ulise): ” Timpul nostru este timpul lui Ulise, timpul exilului, al căutării neîncetate a căminului pierdut; timpul  profundelor dorințe omenești de singurătate. Timpul oamenilor fără patrie, cari, fără încetare, caută orizonturile mărilor legendare, malurile unei insule iubite, care este Patria”
Într-un interviu din aprilie 1994, acordat jurnalistei și scriitoarei Veronica Balaj, George Uscătescu declara că ”După atâţia ani de absenţă din ţară… Legătura cu rădăcinile am simţit-o şi am perpetuat-o prin scrieri despre operele româneşti importante”.

Multe dintre astfel de scrieri, nu numai ale lui George Uscătescu, dar și ale altor nume de prestigiu ale culturii românești,  s-au regăsit în Revista ”Destin”, care l-a avut ca director de-a lungul întregii sale existențe pe Jorge (așa cum îl numeau spaniolii), o publicație de cultură românească, publicată la Madrid, în Spania în perioada 1951-1972 de către români aflați în exil.

 

 

 

 

 

Dar pentru a nu repeta ceea ce s-a tot scris despre biografia filosofului, cred că este mai nimerit să-l omagiem parcurgând câteva creații ale poetului George Uscătescu:

Volumul POEZII, Editura Eminescu, 1981

din THANATOS, 1970
*
Drumurile noastre merg împreună, mereu,
Ochiul cald sub pleoapa străjuitoare veghează.
Iubirea fără nume, fără matcă, fără popas,
Numai mersu-ți calm, somnu-ți lin
Au să-mi fie tovarăși peste aprigul timp.
Dulce cântec al singurătății fără vrajă
Unduire a înserărilor cenușii străine,
Lujer întrupat în făptură de aur
Ca un cântec prieten venit de departe
Imperceptibil și totuși intens înstrunat
Senin îngânat de lăutele amintirii.
Sună-mi în auz cântec prieten ca o apă
Imagine suav stăruitor urmându-mi pasul
Mai credincioasă ca bătrânul Argos
Ai dat clipei mele calmul eternității.

din POEMELE TĂCERII

*
Uneori frica marelui timp urcă în mine
Paloș rece, neprieten,
Tremură un străbun în bătălie.
Frică albă, frică rece, frică lucie
Stăruie o clipă
În inimă,
Pironită.
Am străbătut drum lung cu ea
Așa,
Neștiută,
Tovarășa destrămării,
Tovarășa zorilor nedezlegate.
Frica marelui timp,
Odrasla timpului statornic,
Fără cer,
Fără munți,
Fără margini,
purtată din oraș în oraș
Din port în port;
Frică făcută din mări și țări,
Fără peisaj,
Fără cuvânt
Ascunsă în loc nealintat,
Încordată ca un tigru
Într-un salt gata
Saltul marelui timp
Ce nu se consumă niciodată,
Niciodată,
Niciodată.

din DĂRÂMAT ILION, 1972

*
Nimeni nu va mai izbuti să recapete în mers
Auroral neștiuta cumințenie a pământului
Nerostită vorba va zace ca o cârtiță
Răscolind brazde nevăzute, cutremurate greu
De oroarea de foc și de alb incandescent al zării.
Și totuși din dărâmatul Ilion doar atât a rămas
Numai cumințenia argint viu a pământului.
Aleșii ei pășesc semeți pe drumuri de aur
Umblă pe ape ca adierile dătătoare de viață
E în mersul lor o solemnă noblețe stelară
Mâna lor întinsă arată punctele luminoase
Brusc trezite la orizont din prezența lor inefabilă.
Un gând, un gest cumpătat învăluie
Frica acestei lumi aruncate la margini
De vreri hotărâtoare de soarte și ginți.
Oh, redați-ne iarăși cumințenia pământului nostru
În sânge să ne curgă mierea ei minunată
Să alunecăm în ea ca într-o matcă ospitalieră
matca trecerii noastre prin această Vale
A Plângerilor și-a Amintirii singurei Cetăți
Ce-o simțim a noastră ruptă din vreme și Din Orizont.

din MEMORIA PĂDURII, 1977

În multiplă veghe

În multiplă veghe în multiplă goană
Căutăm înaltul arzător azur
Într-o învolburare veșnic năzdrăvană
Sfântă înfiorare ceas dedus mai pur.

Mai descind poeții argintie apă
Tovarăși statornici ai înstrăinării
Prinsă-n cavalcada zorilor sireapă
Mesageri ai nopții calmi heralzi ai Țării.

Regăsesc pădurea adormită în brumă
În pădure doarme somnul liminar
Am să-i spun pădurii: IA-mă tu și du-mă
Către țara înaltă și fără hotar.

Regăsesc poeții și poeții cântă
Cântecul pădurii păsări fără somn
E întâiul cântec pentru țara sfântă
Cântecul cu păsări ce se vrură om

Sari la conținut