8 IULIE
8 iulie 2020
APE REPEZI
8 iulie 2020

O întâlnire  între doi olteni, la Paris
după 150 de kilometrii distanță și 28 de ani diferență
Balș – Hobița
Pandrea – Brâncuși

Petre Pandrea este pseudonimul literar al lui Petre Marcu (n. 26 iunie 1904, Balș‐Oltenia – d. 8 iulie 1968, București), avocat, scriitor, publicist și eseist român.

”Una dintre cele mai pitorești figuri ale vieții publice românești din perioada interbelică și din scurta perioadă de după război cât n-a fost deținut în închisorile comuniste (1948-1952 și 1955-1956, apoi din 1958-1964, dar de patru ori arestat și în perioada dictaturii antonesciene), Petre Pandrea (pe adevăratul nume: Petre Marcu) s-a afirmat ca jurist (pledant în procese de larg răsunet), jurnalist, scriitor ș.a., spirit recalcitrant, pitoresc în felul său, militant politic fără a fi fost membru al vreunui partid, a lăsat în urma sa și un amplu jurnal memorialistic, scris fragmentar între 1954-1958 și publicat târziu după moarte (1968), cu un titlu de rezonanță oarecum exotică: Memoriile mandarinului valah (Editura Albatros, București, 2000).” Constantin Cubleșan, https://tribuna-magazine.com/mandarinul-valah-petre-pandrea/

Oricât de mult treci pe lângă operele lui Brâncuși, sculpturile care fac parte din Ansamblul de pe Calea Eroilor, ca oltean și mai întâi ca locuitor al Gorjului care l-a născut pe El, este imposibil sa nu îți dorești să îl vezi mergând și măsurând din priviri ceea ce i-a mângâiat mai întâi spiritul și sufletul din care s-au născut Tăcerea, Sărutul și Infinitul.
Și ai vrea să stai să asculți pe oricine vorbind despre Brâncuși, despre arta lui, dar cu băgare de seamă pentru că s-au cam spus toate despre ea, nouă rămânându-ne doar să ne bucurăm de cele izvodite din pura lui înțelegere a naturii în sine și a înființării. Dar cel mai bine te apropii de Brâncuși prin amănuntele despre viața lui, prezentate (romanțat sau nu) de cei care i-au stat prin preajmă, cumva, și aici, pe lângă ”Sfântul din Montarnasse” a lui Peter Neagoe, o foarte interesantă carte este cea a lui Petre Pandrea ”Brâncuși. Amintiri si exegeze”, volum pe care îl puteți găsi la Biblioteca Județeană ”Christian Tell” Gorj, din care vă prezint un fragment, aici:

”……………………………………………………..
Mi se dăduse bursă pe 7 ani pentru studiul Enciclopediei juridice în străinătate. Mi-am petrecut viaţa  personală prin ateliere de sculptori şi pictori, iar pinacotecile şi gliptotecile din multe oraşe germane şi italiene nu aveau secrete pentru un diletant. Dar şi ca avocat, cu plecări anuale în străinătate, le-am vizitat pînă la izbucnirea războiului mondial din 1939. Întîlnirea cu Brâncuşi a fost providenţială, pentru mine.
De fapt, arta lui Brâncuşi s-a încheiat cu ansamblul măreţ de la Tîrgu-Jiu (1938 -1939). Nu i- am văzut decît din reproduceri Foca, Broasca ţestoasă şi Broasca ţestoasă zburătoare, opere de augustă senectute.
Odată cu sosirea bătrîneţii, Brâncuşi şi -a în cheiat creaţia cu toată vitalitatea pe care o arăta în 1938/1939, la ultimele noastre întîlniri şi lungi conversaţii. Ţăranii sînt prudenţi şi mefianţi. Brâncuşi era un tipic ţăran oltean. A fost prudent şi mefiant cu oamenii, dar şi cu sine. N-a mai vrut să creeze opere fără plenitudinea vitalităţii. L-am cunoscut bine pe sculptorul Constantin Brâncuşi, în mai multe reprize, între anii 1927 şi 1939, la Paris şi la Bucureşti, pe cînd se afla în augustă maturitate. Gloria controversată (ca şi astăzi) îi urmărea, ca o umbră, fiinţa de înţelept jucăuş şi bărbat poznaş.
M-am apropiat de sculptorul celebru cu îndrăzneală şi veneraţie, întîi la Paris. Nu mi-a fost uşor. După ce s-a spart gheaţa, sociabilitatea lui imensă m-a acceptat în „echipă”. Spunea, ironic, că are „două sute de amici”. Era un hommedu monde în înţelesul bun al cuvîntului, un prince-paysan, un oltean de soi mandarinal şi european. între 1927 şi 1939 avea o înfăţişare şi o structură de
pater familias, de profesor de energie napoleonidă, deşi nu-i dispăruse ceva din aerul patriarhal rustic al plaiurilor noastre.
Brâncuşi se născuse în Olteania. Majoritatea noastră, a intelectualilor eram de mentalitate rurală, de moşneni şi paşoptişti. Diferenţa de vîrstă de 28 de ani impunea respectul şi distanţa! Brâncuşi şi puţinătatea noastră ne autodecretam „olteni şi europeni”. (…) Constantin Brâncuşi, statuar parizian, nu mă intimida, deşi îl aşezam lîngă Pârvan şi C. Stere, fiind un om din regiunea mea, cu specificul ei. M-am prezentat cu  îndrăzneală , cu iubire, cu reverenţă şi cu drepturi familiare cîştigate, graţie oltenismului comun, pentru conversaţie şi sociabilitate în anturajul său.
Pravila Olteniei şi a Băniei ne-a fost postamentul convorbirilor.”

Sari la conținut