DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: ”Omul acționează în lume nu numai prin ceea ce face, ci, mai ales, prin ceea ce este” RUDOLF STEINER
25 februarie 2021
DE ”1 MARTIE”
1 martie 2021

ALBENI, GORJ

Comuna este alcătuită din satele: Albeni (include şi fostul sat Gioncani), Bârzeiu de Gilort (sat în care s-a născut generalul Gheorghe Magheru), Bolboceşti, Doseni, Hârnea, Mirosloveni, Motosiţi (mai târziu numit Moteşti), Pruneşti şi cătunul Costeni alipit satului Mirosloveni.

În ultimii 50 de ani a apărut şi cătunul Rudari ai cărui locuitori au venit din diferite locuri şi confecţionau obiecte din lemn: postăvi (copăi), linguri, fuse, împletituri din răchită etc. Satul Gioncani, care a aparţinut satului Pruneşti, sub numele de Pruneştii de Jos a fost înglobat la satul Albeni.

Hârnea şi Motosiţi au fost înglobate la satul Bolboceşti, al cărui nume îl poartă.

”Pornind de la Tîrgu-Jiului pe șoseaua județeană Rîmnicu-Vîlcii către Zorlești trecem prin Drăgoieni, Pilteștii din Deal, Copăcioasa, Scorața, Colibași și ajungem la Albeni 24 km. spre Răsărit.

 

 

 

 

 

 

Satul Albeni așezat pe un frumos platou, udat de Gilort, este adăpostit de dealurile Nucul, Hîrna, Pruneștii, Herțiu, acoperite de mănoase vii. Mulțimea afluenților Gilortului ca Bucioiul, Buciumul, Cîlnicul, Herțiul,, Hîrna, și Ripa sau Roșculeasa, ce saca în timpul verii adaugă la infrumusețarea posițiunii Albenilor. Comuna cu cătunele Miroslovenii și Pruneștii are o populație de aproape 1400 locuitori. Avem cunoștință despre Albeni de pe la finele secolului al XV-lea, când Vlad Vodă Călugărul confirmă lui Roman și Jitian cu frații săi și verii lor stăpânire peste Albeni și alte sate. În anul 1557 (7065) prin crisovul lui Mircea Vodă se dă popii Dumitru din Craiova și cetașilor lui Besești partea lor de moștenire veche din Albeni la capătul moșiei despre răsărit.” (Gorjul istoric și pitoresc, Alexandru Ștefulescu)

Faptul că Albeni are o istorie care începe din vremuri străvechi este și descoperirea unei aşezări încă din epoca dacică, în punctul cunoscut sub denumirea“La morminţi”. De asemenea, în anul 2018 au fost descoperite câteva obiecte din epoca romană și dacică.

Printre obiectivele de interes din spațiul comunei se află și Biserica „Sfântul Nicolae” – Săulescu, construită înainte de 1730 în satul Albeni ( tot în ”Gorjul istoric…” aflăm că această ”măreață biserică de zid surmontată de două turle octogoane…” este considerată de popor cu o vechime de pe timpul lui Mihaiu Viteazul, dar i se zicea biserica Săulescului – după un act din 8 septembrie 1756 iscălit de preoți și de megieși dat lui Barbu Săulescu). Dintr-un articol publicat în Ziarul Lumina de Pr. Ioniță Apostolachen 12 februarie 2014,  aflăm că: ”Bătrânii satului spun că biserica cea veche, astăzi fărâmiţată de trecerea a­nilor, a fost ridicată de însuşi Mihai Vodă Viteazul, domnul Ţării Româneşti. Istoricii, între care se numără şi Alexandru Ştefulescu, spun însă că sfântul lăcaş s-a ridicat „pe proprietatea şi din iniţiativa şi pe contul logofătului Albeanu Constantin, fiul căpitanului Albaneţu (căpitan în armata lui Mihai Viteazul), care deţinea 1.000 de stânjeni în Albeni, terenul a fost dat bisericii, construită la 1565 şi s-a desăvârşit la 1567. Primul slujitor al bisericii a fost preotul Motea care a primit danie pă­mântul bisericii, iar sătenii aşezaţi pe acest loc s-au numit Moteşti (această denumire o poartă satul şi astăzi)“.

 

 

 

 

 

 

De asemenea se pot enumera și bisericile din lemn, una cu hramul „Sfântul Gheorghe” (construită pe la 1800) și „Cuvioasa Parascheva” (din 1812) în satele Bârzeiu de Gilort respectiv Mirosloveni.

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Albeni se ridică la 2.587 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 2.853 de locuitori.

Printre oamenii care au intrat în istorie, prin participarea la evenimente importante în decursul istoriei românești, sacrificându-se pentru înfăptuirea idealurilor naționale ori pentru apărarea împotriva cotropitorilor, la loc de cinste stau nume precum:

– Gheorghe Magheru (n. 8 aprilie 1802, Bârzeiu de Gilort, județul Gorj – d. 23 martie 1880, București, fost comandant militar în oastea lui Tudor Vladimirescu în Revoluția de la 1821, apoi comandant în războiul ruso-turc din 1828-1829, vătaf al județului Romanați (din 1831), ministru de finanțe în cabinetul revoluționar din Țara Românească în anul 1848, apoi, temporar, comandant general al trupelor revoluționare din Țara Românească. La 10 octombrie/28 octombrie 1848, Magheru s-a refugiat în Transilvania, iar de acolo la Triest și în cele din urmă la Viena. În 1857 s-a reîntors în Țara Românească, unde a redevenit activ politic;

– LUPTĂTORI EROI:

Războiul de Independență – Belega Matei (regimentul 2 dorobanți), soldat Păsat Ioan (regimentul 4 linie), soldat Prunescu Sandu (regimentul 2 călări), soldat Constantin Seliște, soldat Dumitrescu Alboiu, soldat Nicolae Fierăscu, Nicolae Milcu, Sanda Dina, Nicolae Popescu, iar din comuna Bărzeiul de Gilort – soldat Breazu Șerban Ion (regimentul 1 linie), soldat Jimblaru Ion (regimentul 2 dorobanți), sergentul C. Vîrlan (regimentul 13 Dorobanți), Nicolae Birău, Gheorghe Marin, Constantin Tărbac, Ilie Beteji, Grigore Stana, Constantin Chica, Toma Mogîlă, Nicolae Poepescu III și Ion Băluțoiu

Primul Război Mondial – Sublocotenent Constantin Răgălie, caporal Ion S. Bularda, soldații Nicolae Bușe, Constantin Siliste, Numa Fierăscu, Gh. Tiutiu, Luca Ciupercă, Bunea Țopa, Nicolae Vochițoiu, Ilie Fierăscu, Pantelimon Buică, Alexandru Băluță, Ilie Călici Vlăduțescu Vintilă, soldat Vlăduțescu Toma, soldat Trancă Ion, soldat Gheorghe Mursoi și mulți alții, peste 120 fiii ai Albeniului rămași invalizi sau cu grele suferințe; din

Al Doilea Război Mondial – Maior Popescu C. S. Ioan, sublocotenent Diaconescu D. Ion (Ionișor), sergent Ochian Stelian, soldații Ionașcu Titu, Bejan Dumitru, Dascălu S. Nicolae, Constantin M. Fierăscu, Petre Buică  Cinteză F. Victor, Ciorei Alexandru, Matei Victor, Pătroi Lepădat, Pieloiu Vasile, Botanciu Constantin, Diaconu Alexandru, Diaconu Nicolae, Fierăscu B. Dumitru, Hodoiu Grigore, Păunescu Gheorghe, Pistrițu Iulian, Rîbu Constantin, Safaliu Aurelian, Șerban S. Nicolae, Vînătoru Gheorghe, Vrăjitoarea Mihai, G. Popescu, Ilie Doloc, Gicu Avram Anuțoiu.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

:::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::::

ȘTEFAN MELANCU

(n. 16 aprilie, 1958, Albeni, Gorj) poet, prozator și eseist roman.

”Un nume cunoscut în lumea literară a Clujului şi nu numai. Originar din Gorj, a ales să rămână, după studiile universitare, în cel mai mare oraş al Transilvaniei. Aici s-a format ca intelectual, ca om de litere şi, mai nou, de filosofie prin parcurgerea şi susţinerea a două doctorate: un doctorat despre pamfletul arghezian (2001) şi un doctorat despre criza morală reflectată în filosofia actuală. Anterior acestor două realizări, în domenii de cercetare diferite şi complementare în acelaşi timp, a avut o contribuţie esenţială în menţinerea revistei Echinox într-o vreme de criză acută a acesteia, ca secretar de redacție (1981-1985), când a parcurs cursurile Facultăţii de Filologie din Cluj-Napoca. S-a impus încă din această perioadă ca poet de excepţie şi critic literar fin, ceea ce a însemnat mai târziu publicarea volumelor de poezie Elegii întâmplătoare (Biblioteca Apostrof, Cluj, 1995), Elegiile toamnei (Dacia, Cluj, 2009), romanul Ultima femeie (Eikon, Cluj, 2012), studiul comparativ Eminescu şi Novalis – paradigme romantice (Dacia, Cluj, 1999), eseul Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian (Cartimpex, Cluj, 2001), Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernităţii (Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007), Despre irealul din lucruri”, 2018. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj.

 

Decembrie cădea cu
fulgii lui suri

se dedică apostrofilor
de pe eroilor, cândva

1.
Decembrie cădea cu fulgii lui suri
cum nişte sfinţi ce nu mai încăpeau
lângă lume
ningea în fiecare colţ al străzii
prin umbra lui Dumnezeu cel tare şi
fără de moarte –

moartea rămăsese undeva în urmă
în Piaţa Liberă într-un cerc de steag
aburind încă
şi cu noi foarte tineri

timpul se oprise din drum pe str eroilor
într-o poezie albă (ca iarna) neavând
nicio literă
ci doar creştet în câteva
pete din zi alungindu-se

Veneau spre mine semne că nu voi
scrIe nicicând cum să aleg o altă vreme
(vremea neştiind de eroilor)
cum voi înghesui la piept forme ale
unei lumi încă-aşteptate

să pleci din tine cu tot cu drum
pleacă-se!

2.
Îngerul meu apoi purtându-mă înnegurat
(şi tot în eroilor)
arătându-mi chipul de noapte
dintr-un vis psihedelic

Creştea în el (şi din mine)
uitare de peste ani ca o vânare de viaţă
dintr-o altă viaţă –

întors cu chipul nu doar spre lumina
din sfinţi
(Schimbarea la Faţă de-alături)
ci şi înspre cea ivită
albă în propria-mi barbă

uită-se te uită
Dumnezeu a murit trăiască mustăciosul
de
Nietzsche!

şi iarna cu fulgii ei suri intra în mine-mi
ehei în dedesupt
peste oase.

Despre lucruri şi fiinţe atunci
Lucrurile de-atunci: pământul Albiei
ars sub limba mea înroşită. Un colţ de patrie
fără timp şi forme

ci doar vise-ale trupului trecând
prin iarnă. Cum ar trece ninsoarea
prin sufletul brăzdat alor mei duşi înspre
un alt pământ
împreunat cu văzduh în vârf
ascuţit şi lichefiat (aşteptând vămile)

Cele întâmplate apoi –
zile şi nopţi intrând laolaltă în lucruri.
Precum fiinţele
cu care mă născusem demult
chiar dacă uitate o vreme
(cum îndrăgostiţii îşi uită chipul în
epidermă)

şi-aceeaşi linie de zare sub ochi
cum ar deveni
irealul locul din lucruri.

În umbra zăpezii
În umbra zăpezii apoi – umbră a tălpilor
– oprind ziua de ieri
şi cea de azi şi tot astfel până în limb
hiperborean. Încât
putea o clipă adia frunza-ngheţată
din arbori
şi pene de păsări noptatice
peste arbori şi suflet

Hiberboreea începea atunci sticlind
în propria-mi fiinţă.
Cu fiinţe târzii născute din pântece târzii
unduind lângă noapte

în plină iarnă trupul meu se dezbrăca
de piele
intrând în lucruri
strigând miazănoptea
cu mâinile devenite ele însele strigăt

ehei, umbreşte-mă
înnoptează-mă!

nopţi fără oprire apoi m-am tot chemat
nemaigăsindu-mă.

În Hiperboreea mea

Şi astfel începeam să trec lucrurile
prin umbra lor
aşa cum singurătatea de cuc poate trece
pasărea-cuc prin aripa uitată în arbori

(iar starea frunzelor poate deveni o dată
cu ea arborii
din seve trezindu-se)

umbra mea locuia deodată în mine
în locul meu în Hiperboreea mea
purtându-mi cuvintele
şi viaţa închipuită –

stând de vorbă cu ce aş fi fost dacă
şi ce n-aş fi fost
închis în dorul
nefiindului.

Sari la conținut