DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: “(…) neprevăzutul te poate abate din drum, dar nu și de la țintă.” ― Valeriu Anania
18 martie 2021
PALMARESUL CONCURSULUI DE POEZIE ”BUNĂ DIMINEAȚA, PRIMĂVARĂ!”
19 martie 2021

EUGEN DORCESCU

(pseudonimul lui Eugeniu Berca; n. 18 martie 1942, Târgu Jiu, România) este un poet, prozator, eseist și critic literar român.
”- M-am născut la 18 martie 1942, în Târgu-Jiu, Calea Victoriei 93.  Vacanţele copilăriei le-am petrecut într-un sat submontan, foarte pitoresc, aşezat în vecinătatea a trei râuri şi a nenumărate pâraie – Sohodol, Jaleş, Ibru, Rasova, Gomnuşa etc.
Aceste cursuri de apă, precum şi Poiana (un spaţiu mirific pe atunci, trivializat, distrus acum) au fost absorbite, mai târziu, în mitologia mea personală, aşa cum probează volumele de poezie şi de proză fantastică, apărute de-a lungul vremii. ”
A efectuat studii medii la Târgu Jiu și apoi la Liceul „Frații Buzești” din Craiova, absolvindu-le în 1961. S-a înscris apoi la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, unde a urmat specializarea limba și literatura română (1961-1966), și a obținut licența în filologie în anul 1966. A obținut în 1975 titlul de doctor în filologie cu teza Structura metaforei în poezia română modernă, susținută la Universitatea din Timișoara.  După absolvirea facultății a fost angajat la Institutul de Cercetări Socio-Umane „Titu Maiorescu” al Academiei Române – Filiala Timișoara (1966-1984), unde a fost cercetător, cercetător științific și cercetător științific principal. A lucrat apoi ca redactor (1985), redactor-șef (1985-1989) și director (1990) al Editurii Facla din Timișoara. După ce a demisionat de la Editura Facla, a fost redactor la Editura de Vest (1991-1995) și apoi redactor-șef la Editura Amarcord.
A fost căsătorit cu Olimpia Berca (1933-2014), stilistician, istoric și critic literar. S-a recăsătorit apoi la 18 august 2017 cu prozatoarea și eseista Mirela-Ioana Borchin (n. 1966).

Activitatea literară
Eugen Berca s-a făcut cunoscut în lumea literară sub pseudonimul Eugen Dorcescu, sub care și-a publicat scrierile. A debutat în 1969 cu un fragment de proză în ziarul Viitorul din Turnu Severin (1969), colaborând apoi cu versuri și proză în revistele literare Luceafărul, Viața Românească, Familia, Amfiteatru, Steaua, Orizont etc.
Primele versuri au fost publicate în presa literară în 1970 și au fost urmate de câteva volume de versuri: Pax magna (1972), Desen în galben (1978), Arhitectura visului (1982), Culegătorul de alge (1985), Epistole (1990), Cronică (1993), Abaddon (1995), Exodul (2001), Omul de cenușă (2002), Elegii (2003) și altele. Criticul Laurențiu Ulici afirma că poetul Eugen Dorcescu a evoluat de la rigoarea constructivă clasicistă proprie parnasianismului către o construcție cu accente ermetice de tip barbian și mai departe către o creație lirică reflexivă și expresionistă ce urmărește căutarea interiorității și descoperirea sensibilității, după cum au remarcat și alți critici.
Poezia lui Dorcescu are o prozodie riguroasă și muzicalitate, abundă în metafore și degajă impresia unei contemplări reci, impersonale. Primele două volume conțin în principal poeme de două catrene, care dovedesc economie verbală și abstractizare și evită sugestia producerii unor evenimente lăuntrice.[10] Solemnitatea și muzicalitatea versurilor și absența variației metrice apropie discursul poetic de retorica ritualică, diluând emoția lirică. Aspectul teoretic al poeziilor creează o aparență de „calofilie rece și de plutire în abstract ale dicțiunii” și împiedică, potrivit lui Laurențiu Ulici, o receptarea adecvată a creației lirice a lui Eugen Dorcescu. În opinia criticului Ioan Buduca, poezia lui Eugen Dorcescu „nu ilustrează o identitate lirică inconfundabilă, ci mai degrabă un moment al stabilizării liricii noastre la începutul deceniului al optulea”. Autorul cultivă un stil poetic multiepigonic și impersonal, dovedind o „îndemânare lirică” în asimilarea retoricii poetice.
Volumele de versuri publicate mai târziu: Cronică (1993), Abaddon (1995) și Exodul (2001) exprimă frământările unui suflet sensibil alienat într-o lume despiritualizată, constituind „cărți ale infernului personal”. Autorul se înscrie pe linia poeților mistici și încearcă să obțină izbăvirea existențială prin captarea mesajului transcendent și convertirea lui într-un cântec. Alte volume de versuri conțin transpuneri în versuri a textelor scripturistice sacre: Psalmii în versuri (1993), Ecclesiastul în versuri (1997), Pildele în versuri (1998), care sunt incluse, împreună cu „Rugăciunea regelui Manase”, în antologia Biblice (2003). Aceste aspirații către spiritualitate consolidează vocația de poet metafizic a lui Eugen Dorcescu.
O caracterizare succintă a poeziei lui Eugen Dorcescu a fost efectuată de hermeneutul spaniol Andrés Sánchez Robayna: „Marea tradiție a poeziei române, de la Mihai Eminescu până la Tudor Arghezi, se vede asumată în fiecare vers al lui Dorcescu, sublimată în fiecare din cuvintele sale, și se leagă cu unele dintre marile preocupări care, de la Mallarmé până la Luzi sau Bonnefoy, determină limbajul și lumea celei mai vii poezii europene a modernității. Nu va fi inutil să se atragă atenția asupra lui Dorcescu ca poet european… Fiindcă important este că, în creația lui, sunt puse unele din cheile cele mai adânci ale modernității poetice…”

Iată și opinia unui alt scriitor spaniol, poetul, prozatorul și eseistul  Luis León Barreto: „Pentru o parte a criticii naționale și pentru critica internațională, [Eugen Dorcescu] este cel mai important poet în viață din România”. (Ziarul „Timișoara”, Anul XXXI, nr. 25 [4932], 10. 07. 2020, p. 8).
Volumul Metafora poetică (1975), o adaptare a tezei de doctorat, este un studiu critic care încearcă lămurirea structurilor metaforei; criticii consideră că are „utilitatea practică a unui ghid de stilistică”, cu toate că este parțial sufocat de teorie și excesiv de abstract. Mai apreciat a fost volumul Embleme ale realității (1978), în care autorul a realizat câteva portrete ale unor poeți contemporani. Alte cărți sunt adresate în special copiilor precum Dodoacă și Biciușcă (1986), Castelul de calcar (1988) și Căsuța fermecată (1989).
Eugen Dorcescu a contribuit la realizarea unei ediții critice a Gramaticii românești a lui Diaconovici-Loga (1973) și a colaborat, de asemenea, la Noul atlas lingvistic pe regiuni (1980) și la Dicționar de epitete al limbii române (1985). A efectuat traduceri din limbile franceză și spaniolă ale operelor lui Pierre Loti, Coriolano González Montañez, Rosa Lentini și Andrés Sánchez Robayna și a tradus poezii ale lui Lamartine, Leconte de Lisle, Charles Baudelaire, Fernando Sabido Sánchez și Maria Cinta Montagut etc., care au apărut în diferite reviste.

 

 

Sari la conținut