DRUM DE FLOARE ȘI ALBASTRU
23 aprilie 2021
MARCUS AURELIUS – 1900 DE ANI DE LA NAȘTEREA FILOSOFULUI ÎMPĂRAT
26 aprilie 2021

S-a născut în 26 aprilie 1951, la Polovragi, loc binecuvântat de Dumnezeu pe acest pământ, cu oameni prietenoși care-ti dau binețe și toate la locul lor, încât ai impresia că timpul s-a oprit în loc și te duci cu gândul că te afli într-un colț de rai, pe care Domnul l-a dărui pământenilor. Să fie aproape de munte și cer, de mănăstirea care l-a avut ”oaspete” pe Tudor Vladimirescu, peștera care i-a fost ascunzătoare zeului dacilor, Zalmoxis. Aproape de Oborul Jidovilor, unde niște uriași (spune legenda), jidovii, își adăposteau animalele la lăsatul întunericului, lângă cele două fortificații, Cetățuia și Crucea lui Ursache. Toate ascultând, fără încetare, prăvălirea Oltețului.
Poetul a păstrat în suflet satul, muntele, cerul albastru. În satul lui, ”centrul lumii era muntele”. Cerul este aici întotdeauna mai jos, încât oierul îl atinge cu pălăria. Este ca și când ai vedea cerul din cer (Artur Bădița – ”Elogiul muntelui”, în Gorjul literar, Tg-Jiu, nov. 1983). De la sătenii din Polovragi a învățat ce este măreția omului de munte: ”Mai știu de la ei și alte legi înțelepte și dure, care le permit să se adapteze, cât mai bine cu putință, la regulile devenirii: nici mai repede, nici mai încet, ca anotimpurile, cum și calcanul pe fundul mării poate deveni spirală, iar omul, pasăre, care e timpul focului și al pământului (…) (Ibidem)
Părinții lui Artur Bădița, ca toți oamenii locului, au avut o viață dură, acest model învățându-l și el: ”Este ca și cum l-aș rememora pe tatăl meu din copilărie, când zăpada atingea înălțimea, omului, iar el mergea cu picioarele goale și tăia lemne în pădure și-l urmăream după petele de sânge scurs numai din tălpi. De atunci munte miroase întotdeauna a suflet de om!” (Elogiul muntelui). Textul este în fapt elogiul adus sătenilor, sufletului lor: ” Femeile din satul meu țeseau cămăși din inul și cânepa oazelor din câmpie pe care le strângeau scribii lumii. În timp de război, manuscrisele erau ascunse ca și armele, pe munte sau îngropate, iar în timp de pace erau răsfățate ca și copii neamului. Pe unele manuscrise se pot vedea și azi urme de sânge. Cu cât mai aproape de munte, cu atât mai real! Aici bisericile sunt joase, aproape fără turle, cu aceeași înălțime ca și casele, nimic care să dea strălucire divinității. Singura divinitate este muntele”. Aici s-a născut Artur, aici a copilărit, de aici a plecat să învețe carte, aici s-a întors de fiecare dată, cu izbândă, în satul mult prea drag sufletului său.

Artur Bădița împreună cu poetul Tudor Voinea

A învățat în școala din sat, întotdeauna printre primii, fiind remarcat și îndemnat cu pricepere de învățătorul Ion Cojocaru, un gorjean inimos care le-a insuflat elevilor săi dragostea de meleagurile natale, de semenii săi și de învățătură. Acolo a luat ființă sufletul de poet al lui Artur, care, cred că a și rămas așa de atunci până la sfârșit…
În gimnaziu a avut norocul să se întâlnească cu profesorii de elită de acum patruzeci de ani. Numele lor nu se pot uita niciodată: Constantin Mesteacăn, Maria Mesteacăn, Ion Mosăilescu, Ion Popescu,… Liceul Novaci i-a scos în cale pe cei 2 corifei ai limbii române: Sabin Popescu și Dumitru-Nicu Popescu, exemple demne de urmat.
Artur Bădița alege Facultatea de Limbă și Literatură Română, Universitatea București, mediu în care acumulează o bogată culturală și deprinde tainele scrisului.
Desăvârșirea pregătirii profesionale și-a făcut-o sub serioasa îndrumare a aleșilor profesori: Șerban Cioculescu, Alexandru Piru, Matei Călinescu, George Munteanu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Maria Manoliu-Manea, Valeria Guțu-Romalo, Grigore Brâncuși, Ion Diaconescu, Emil Coteanu,… Ce fericire să faci cunoștință, prin cărțile lor (care se citeau numai noaptea), cu Emil Cioran, Constantin Noica, Lucian Blaga, Al. Philippide, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic (…)
Absolvă facultatea în 1975, se întoarce acasă, profesor pentru puțină vreme, dar se dedică poeziei, lucrând la Centrul de Îndrumare al Creației Populare și a Mișcării Artistice de Masă Gorj.
Este apreciat pentru versurile sale obținând în 1977 premiul pentru poezie al revistei ”Luceafărul”. Fusese remarcat într-o ședință de lucru a cenaclului amintitei publicații, de către Dinu Flămând, Dan Cristea, Nicolae Dragoș, Ion Stratan, Mihai Coman, Doina Uricariu, Artur Silvestri.
Dinu Flămând l-a definit drept ”Deschis și necomplexat, cu o metaforă proaspătă și cu unele noi, netocite”, iar Dan Cristea ca pe un ”poet excelent, impresionant, cu multă finețe de spirit, cultură poetică, știință a construcției” (Gorjeanul, 24 oct. 1997, p. 7)
Artur Bădița era de o blândețe fermecătoare și naivă, dar cu o rezervă ascunsă de energie creatoare, inepuizabilă. Scrisul său este un fel de mecanism care percepea viața de deasupra și o interpreta după pofta inimii, cu o liberă fantezie. Poet sincer, scria despre ”viața trăită”, înzestrat cu o admirabilă stăruință, încoronat de ursitoare cu talentul turnării în cuvânt a înțelepciunii.
Poetul trăiește, pe lângă momentul privilegiat al existenței sale, o existență de flux și reflux. Este marcat de două eșecuri pe linie profesională, dar și familială, trăia la un moment dat, conștiința apăsătoare a unei incurabile boli, descoperite întâmplător. Îndrăgostit de viață, sensibil, optimist a sfârșit izolându-se în durere. Și acum puternic, a dat cu tifla singurătății, făcând pentru semenii săi, (prin poezie, creație) o scară spre Cer.

Poetul Adrian Frățilă
recotând din volumul postum ”Epifania Focului”, Artur Bădița, 2007

poetul Spiridon Popescu, indicând versurile lui Artur Bădița, în Revista Luceafărul, din 15 decembrie 1979

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Oamenii ca el sunt asemenea unui acoperiș de casă pentru ceilalți, îndepărtând furtunile și relele ce se abat prin lume, fericiți aceia care au știut să-l crească și să-l îngrijească. Era prietenos, s-a bucurat până la sfârșit de înconjurul unor oameni adevărați cu care a împărtășit, în nopțile târzii, ”taine reciproce”.
Dar… timpul n-a mai avut răbdare, plecând dintre noi în 28 septembrie 1997, (fiindu-i aproape, totuși, frumoasa lui soție, Nușa, și cei doi băieți, Codruț și Răzvan), întorcându-se acolo de unde a plecat, în Polovragi, lângă părinți, moși și strămoși și puțin mai târziu, având aceeași soartă, fratele său, Constantin.
Artur Bădița a colaborat la multe ziare și reviste, centrale și locale: ”Luceafărul”, ”Ramuri”, ”Amfiteatru”, ”Viața Românească”, ”Tribuna”, ”Columna”, ”Gazeta Gorjului”, almanahul ”Ramuri”, ”Gorjul literar”, ”Hiperion”.
Rămâne cunoscut prin două volume de versuri. Cu prima carte a debutat editorial la treizeci de ani – ”În această ordine exist” (1981), poate mult prea târziu, dacă ne gândim la talentul său, iar cea de a doua – ”Viața de rezervă” (1986), publicate la ”Scrisul Românesc”.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România
………………………………………………………………………………………………………

(biografie realizată de bibliotecarele Ileana Burlica și Daniela Cherecheș, de la Biblioteca Județeană ”Christian Tell” Gorj)

 

 

Sari la conținut