DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: ANNIVERSARIUM ALICE VOINESCU – 140

Alice Voinescu (n. Steriadi, 10 februarie 1885, Turnu Severin – d. 4 iunie 1961 București) a fost o scriitoare, eseistă, profesoară universitară, critic de teatru și traducătoare română. A fost prima româncă doctor în filosofie (Sorbona, Paris, 1913). Teza sa de doctorat, publicată la Paris, trata școala filozofică neo-kantiană de la Marburg. În 1948 a fost pensionată de la catedră și a petrecut un an și șapte luni de închisoare la Jilava și la Ghencea. După detenție, a avut domiciliul obligatoriu în comuna Costești de lângă Târgu Frumos până în 1954.

A creat Catedra de estetică și istoria teatrului la Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București. A publicat cărți de filosofie, estetică și teatru. Postum îi apare și masivul Jurnal care acoperă perioada interbelică și cea comunistă.

______

„Nu vreau să mă gândesc la cele 19 luni trecute în închisoare. E ceva atât de străin de gândul meu, de soarta mea adevărată îndreptată spre libertate, încât nu-mi recunosc nicio rudenie, nicio afinitate, nicio coincidenţă între mine şi cele prin care am trecut. Zadarnic am încercat să integrez acest timp în sensul vieţii mele. Am vrut să-i găsesc un rost, o explicaţie. Mă amăgeam când pretindeam că e o mare experienţă ce-mi putea folosi. Nu mi-a folosit toată urâţenia şi murdăria şi comicăria decât să mă delimiteze şi mai bine, să mă smulg din ea.” 

„Păcatul cel mare al neamului a fost materialismul, ieşirea din om, sub toate chipurile.”

(Alice Voinescu în Jurnal (1997))

„O conștiință luminoasă: Alice Voinescu” 

(Virginia Șerbănescu, „O conștiință luminoasă: Alice Voinescu” în Buletinul Bibliotecii Române. Studii şi documente româneşti, Vol XIV (XVIII), Serie nouă, 1987-1988, Institutul Român – Freiburg i. Br., pp. 393-395)