ÎNCĂ DIN NOIEMBRIE 1820, TUDOR VLADIMIRESCU…

bust realizat de către sculptorul gorjean Vasile Blendea

Încet, dar sigur, duși de valul zilelor de acum, aducerea aminte despre Tudor Vladimirescu și faptele lui schimbătoare de paradigmă se reîntorc în cuibul memoriei și în panoplia semnificantă a istoriei doveditoare a identității neamului românesc. Măcar de-ar fi avut un răgaz mai mare să pună la cale soarta țării, în felul său chibzuitor și drept, așa cum au arătat cele petrecute în perioada Revoluției de la 1821, pe care a condus-o. Dar focul schimbării, cu siguranță are nevoie de scânteie, iar Tudor a fost scânteia și purtătorul de flacără ce-a aprins focul speranței românilor pentru o viață mai bună și cu o cârmuire mai dreaptă a țării în folosul neamului românesc, nu a celor străini.

Revoluţia de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, care a pus capăt regimului fanariot şi a restaurat domniile pământene, a constituit punctul de pornire al emancipării naţionale şi începutul modernizării societăţii româneşti.

Așa cum nimic nu se naște din nimic, nici momentul revoluționar de la 1821 nu fost un act spontan, o revoltă instantanee, ci s-a bazat pe o acumulare de tensiuni și pe o pregătire timpurie angajându-se într-un context favorabil.

Acum, aproape de încheierea anului în care s-au împlinit 200 de ani de la Revoluția și asasinarea lui Tudor Vladimirescu, redăm mai jos un fragment dintr-un amplu articol ”Un act puțin cunoscut despre viața și formarea lui TUDOR VLADIMIRESCU”, apărut în 9 aprilie 2021, care face referință la un episod din noiembrie 1820 (pe site-ul Uniunii Ziariștilor Profesionioști din România poate să fie citit integral accesând linkul: https://uzp.org.ro/47334/un-act-putin-cunoscut-despre-viata-si-formarea-lui-tudor-vladimirescu/ )

”Tudor nu a uitat să se preocupe neîntrerupt de panduri. În vara anului 1820, el a convocat o adunare a acestora. Pandurii urmau să se strângă la cula lui Tudor din satul Cerneţi. Îi chema acolo folosind un semnal, un cântecel fredonat în toată Oltenia, în special de femei. El se termina cu versurile: „Nu la munte hoţilor/ La ciocoi pandurilor”. Pandurii au venit în număr mare la cula lui Tudor din Cerneţi. În ea erau depozitate arme lăsate lui Tudor de armata rusă la retragere în anul 1812, precum şi alte arme, cumpărate de el însuşi. Tudor i-a împărţit pe oamenii săi în două grupări: prima sub comanda sa, a doua sub comanda polcovnicului aflat în fruntea unui regiment de cazaci. Acesta era venit să lupte alături de Tudor. A treia unitate a fost formată de Tudor din panduri şi sârbi veniţi să lupte alături de el. În total acest al treilea grup număra aproximativ 1000 oameni pe care Tudor i-a pus sub comanda căpitanului sârb veteran Pavel Pavlovici. Lângă acesta a fost trimis căpitanul Gheorghe Duncea, care trebuia să-l ajute, căci vorbea sârbeşte şi ruseşte.

A urmat o luptă cu nişte unităţi turceşti aflate sub comanda paşei din insula Ada-Kaleh. Tudor şi pandurii lui, împreună cu regimentul de cazaci, în 6 august 1820 au înfrânt trupele turceşti în lupta de pe Dealul Cireşu, în apropiere de Mănăstirea „Verciorova” şi de râul Bahna. Acolo se găsea hotarul cu Imperiul Habsburgic.

Deci se poate considera că cel puţin din anul 1820 prin aceste lupte cu turcii şi prin altele mici din Oltenia, practic a început revoluţia sa care s-a desfăşurat în anul 1821.

În noiembrie 1820 Tudor a trebuit să plece în Bucureşti, deoarece în faţa Divanului avea un proces cu marele boier oltean Nicolae Glogoveanu. Acesta îi distrusese o moară pentru a-şi construi el alta.

Dar nu doar procesul a fost motivul şederii sale în Bucureşti vreme de două luni. În timp ce se găsea în capitala Ţării Româneşti, în casa marelui boier grec eterist Constantin Samurcaş, vechi cunoscut de-al lui, Tudor a participat la o serie de întâlniri şi discuţii ale fruntaşilor consulatului rus şi ai Eteriei din Ţara Românească. Din analiza actelor şi a relatărilor eteriştilor, precum şi ale celor ale lui Naum Râmniceanu (istoric al revoluţiei din 1821, contemoran deloc favorabil lui Tudor) şi ale lui Ştefan Scarlat Dăscălescu (secretar al lui Ioan/Gheorghe Tipaldo, protomedic şi caimacam al Craiovei, în 1821), contemporani cu evenimentele, s-a putut conchide că lui Tudor nu i s-a dezvăluit că adevăratul scop al Eteriei consta doar în eliberarea Greciei şi nimic în legătură cu ajutorarea ţărilor române. Dacă Tudor ar fi aflat aceasta, atunci nici el şi niciun oltean nu ar fi acceptat o alianţă cu Eteria. Cei trei mari boieri caimacami, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica şi Barbu Văcărescu, împreună cu Alexandru Ipsilanti au decis să-l desemneze pe Tudor ca singurul om potrivit pentru declanşarea şi conducerea revoluţiei în Valahia, care să pornească din Oltenia – deoarece acolo era forţa militară a lui Tudor. Acesta se dovedise un excelent comandant militar în timpul războiului ruso-turc dintre anii 1806-1812, ceea ce-l determinase pe ţar să-i dea gradul de porucic (locotenent), să-l decoreze cu ordinul Sf. Vladimir, să-i dea un inel cu semnătura lui, să-i lase armele ruseşti în Oltenia în cula de la Cerneţi, să-l ajute cu un regiment de cazaci aflat în Oltenia. În acelaşi timp, Tudor îi organizase ani de zile pe panduri într-o adevărată armată instruită – Iar aceştia ascultau numai de el, obţinuse cu ei victorii în confruntările armate cu turcii încă din 1806 şi până în 1820. Şi, mai presus de toate, se pregătea de mulţi ani ca oricând să se ridice la luptă cu succes împotriva ciocoilor. Prin termenul de ciocoi, Tudor, ca oltean neaoş, născut în Gorj, îi înţelegea în special pe arendaşii greci, dar şi pe cei care pactizaseră cu aceştia. El făcea parte dintre oltenii care-şi iubeau ţara, nu îi suportau pe cei veniţi să-i exploateze şi, mai mult, acţiona concertat împotriva acestei stări de fapt.”

portret al lui Tudor Vladimirescu de la Casa Memorială din comuna Vladimir