ECCE!

ACASA INFINITULUI

Și încă-mi mai pun
capul sub Poarta
ce poartă răbdarea de timp
nesfârșit
și încă-mi mai spăl
podul palmei
în stele oglindite vremelnic în Jiu
și încă mai știu
înainte de-a sta pe un scaun
tăcut
la o masă cu vremea
că-i un rost rugăciunea
c-un genunchi înfipt în pământ
eu încă mai calc
pe istoria scobită în piatră
sunt dalta lovită de soartă
în poartă så stau
să-l aștept
să-i văd Primul pas
de la începutul lumii
rămas
ca un zbor
într-un dor de acasa
Infinitului
departe de el însuși
spiritul lui Buddha
devenind
miracol
și
pasăre