ION LOTREANU

  S-a născut la 2 mai 1940, în comuna Alimpești (satul Corșor), din părinți țărani, fiul lui Petre Labușca si al    Mariei (n. Albeanu). Școala primară și gimnazială le-a urmat în comuna natală, după care a urmat cursurile    Liceului de băieți nr. 2, din Tg-Jiu și Liceul Militar ”Ștefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc, unde a studiat  între anii 1954 – 1857.

   A fost un elev deosebit la învățătură, cu înclinații spre literatură, filosofie, și istorie. Liceean fiind scrie primele   poezii, dar și proză, pe care le prezintă în fața colegilor în  cercul literar al școlii.

  Urmează Școala de Ofițeri Activi din orașul Sibiu (1957-1960), timp în care citește marile creații literar-             artistice românești și universale. La terminarea școlii militare devine ofițer de carieră al Ministerului Apărării     Naționale, activând în armată, între anii 1960-1973.

  Dornic să se formeze ca filolog urmează Facultatea de Limbă și Literatură Română a universității București, în   perioada 1966-1970.

  A debutat ca poet în anul 1957, în ziarul ”Apărarea Patriei”, iar editorial cu volumul de versuri ”Azimut”, în anul   1971.

  A fost atras de ziaristică, lucrând ca redactor la revista ”Viața militară” (1966-1973). Remarcându-se cu un t     talent deosebit, tânărul poet, scriitor și eseist, este angajat de scriitorul Eugen Barbu, ca secretar de redacție     la revista ”Săptămâna”, publicație care grupa mai mulți valoroși scriitori și poeți ai vremii. Între timp se afirmă   cu noi volume de poezii, apreciate de critica de specialitate: ”Lăcuste și aeroporturi” (1972), ”Aerul de sub         fluturi” (1973), ”Aici, pe lângă Carpați” (1974), ”Punctul sensibil” (1976), ”Acordul cu lumea” (1978), ”Ochiul       mierlei” (1979).

  Este apreciat ca eseist literar, publicând volumele: ”Analogie suverană” (1975), ”Creații și implicare” (1976),  ”Caligrafii critice, eseuri” (1977), ”Teme și variațiuni” (1979), ”Introducere în opera lui Mircea Eliade” (1980),  ”Despre analogie și alte eseuri” (1982).

  Ion Lotreanu s-a impus în literatură ca un romancier important al vremii. Scrie romane: ”Elvira și  locotenentul” (1978), ”Iluzia” (1981), ” Cârtița albă” (1982), ”Cămașa de mire (1985).

Ultimul roman ”Cămașa de mire”, are ca temă ”creația și implicarea”, este de inspirație istorică, avându-l în centrul narațiunii pe Tudor Vladimirescu.

Intrând în conflict cu Elena Ceaușescu s-a stins din viață în mod suspect, la 22 mai 1985. Este înmormântat la Alimpești.

Ion Lotreanu a publicat mult. În mai puțin de cinci ani a publicat patru volume de versuri, care dacă n-au stârnit admirația măcar uimirea din partea confraților. Versificator foarte pretențios în în primele două volume, autorul a evoluat în ultimele două pe versul liber, într-o vizibilă dorință de modernizare a formei, cât și  a conținutului. Se poate aprecia siguranța versului, fie și lipsit de podoabe, retorica oricât de elementară: ”Aici, lângă câmpii, Carpați și mare,/ Lângă păduri cu foșnet pururi viu,/Sub frunte-mi duc poemul. Și îl scriu/ cu doruri și cerneli fremătătoare”

În ”Aerul de sub fluturi”, punctul de plecare îl constituie tentația imaginilor inedite: ”Infectați de vis și nemărginire,/ Respirăm aerul de sub fluturi/ Și ne bucurăm de munca lor fizic/ Născătoare de frumuseți” (Spațiu defilat).

În volumul ”Ochiul mierlei” poetul evocă direct, descrie sau face referiri la Gorj și oamenii lui, semn că niciodată poetul nu s-a rupt de locurile natale. În poezii ca ”Alegro”, La Polovragi” ”Iarna, la Tîrgu-Jiu” descrie locurile unde s-a născut: Corșor, Alimpești, Oltețul, etc., este mândru de oamenii pe care i-a dat Gorjul pe plan istoric, dar și literar, și artistic. Iată câteva versuri din poezia ” Țara lui Eminescu”: ”Dulce Românie, mult îmi este dor/ De aceia care ți-au cântat din liră/ Peste hărți rotunde trece-o slovă-n zbor/ Și plămânii slovei aer blând respiră.”/

Gorjul, Coșorul, un tărâm care i-a curs prin vene și despre care a vorbit totdeauna cu mândrie și pioșenie: ”Corșoru-i situat în centrul lumii/ În jurul lui sunt sferele de preț/ Când se-nvârtesc, tresare trupul lumii/ Și se-ncrețește apa din Olteț”, iar în poezia ”Pastel” este prezentat anotimpul toamna în satul lui: ”Stau în grădină și aud căzînd/ Din ramuri cu arome fine/ Și parcă vin, aliniate-n rând/ Atletice armate către mine”.

Dedică poezii personalităților istorice, literare, culturale ale poporului român, sub formă de epistole: Neagoe Basarab, Ștefan cel Mare, Miron Costin, Tudor Vladimirescu, Constantin Brâncuși. Iată o ”Epistolă către Tudor din Vladimiri”: ”Așa au căzut/ la-nceputul lumilor sorții:/ să probăm fiecare/ strâmtă cămașă a morții./ D-o simțim/ de inima noastră aproape/ ca bolta cerească/ de ape”.

În comentariile sale, critica e conștiința literaturii, dar în asta nu trebuie văzută o veghe ce se exercită din exterior asupra operei și artistului. Critica este o activitate utilă ”în sens explicativ, dar periferică literaturii și, în mare măsură, străină creației”,. Critica nu trebuie să se limiteze, cu predilecție, în a analiza scrieri epice și în a evita opera abstractă. Pentru că ”mai convenabil decât Mallarme e Neculce, mai comod decât Ion Barbu e Feval”. Mergând pe această linie, Lotreanu se întreabă dacă Dimitrie Cantemir a avut o  contemporaneitate critică? Și răspunde: ”Numai societatea ”Junimea” a părut a realiza acest deziderat. A părut numai, căci critica maioresciană, singulară, lipsită de publicitatea confruntării, a plătit prea mare tribut bunului simț artistic și  și-a extins exclusiv criteriile dintr-o estetică lipsită de paradoxuri. Eminescu, Caragiale și Creangă n-au avut o critică literară contemporană, exegezele au venit mai târziu” (”Despre analogie și alte eseuri”, București, Ed. Eminescu, 1982, p. 217).

În romanul ”Cămașa de mire” (1985), de inspirație istorică, eroul este Tudor Vladimirescu. Respectând adevărul istoric, autorul prezintă un luptător, trăsăturile lui dominante fiind sobrietatea, asprimea, un ”om greu din fire”, cu o ținută impunătoare, ”scurt la vorbă și legat la minte”. Era tăcut. Nu pentru că nu avea ce spune, dar nu-i plăcea discuția deșartă. . În tăcere își plămădea gândurile și hotărârile. Voia cu orice preț să scape țara ”de leprele străine”. Dar nu era un pesimist. Dimpotrivă. Era o fire aprigă, având cultivat în sine spiritul de protest, răzbunare și revoltă. În casa prietenului său, Vasile Moangă,  vorbeau despre vremurile grele în care trăiau ”boierii petrec, beau holercă franțuzească, se-mbată… , mănâncă mere pătulate și cruginști, … Boierii vicleni strâng dări pentru turci, apoi se-ndoapă și joacă boston până la ziuă. Au învățat de la moscali”.

Urmărit, Tudor a cerut să stea ascuns în casa boierului Moangă, care-l caracteriza astfel: ”E tare neastâmpărat flăcăul ăsta. Nu vrea să stea locului, parcă are jar sub tălpile cizmelor. Mi-a băgat familia la idei…”

În celelalte două romane, ”Elvira și locotenentul” și ”Iluzia” păstrează o linie moderată a imaginației și narativului. Întâlnim elemente autobiografice, de un lirism calm, confesiv, care generează figurile unor tineri eroi prezentați în problematica existenței și devenirii lor.

”Trecut în neființă mult prea devreme, în plină putere creatoare, Ion Lotreanu lasă în urmă o operă bogată, dar și emanația unei temeinice culturi și trude scriitoricești, multe planuri, proiecte literare și întrebări care ar fi așteptat semnul său distins, răspunsul direct al condeiului și jocul imaginației productive” (Firan, Florea – Profiluri și structuri literare. Contribuții la o istorie a literaturii române: vol. 1 / Florea Firan. Craiova, Ed. Scrisul românesc, 1986, p. 434).

Ileana Burlica

Daniela Cherecheș

Fond Local/ Biblioteca Județeană ”Christian Tell” Gorj, Târgu-Jiu, 2008

Bibliografia vă stă la dispoziție la Sala de lectură a BJCT Gorj