AD INFINITUM

ÎNTR-UN DOR DE ACASA INFINITULUI

Luna iunie pare că este un timp hărăzit (hotărât dinainte) în ceea ce privește construcția Ansamblului sculptural monumental realizat de Constantin Brâncuși la Târgu-Jiu. N-a fost să fie construirea unui Templu al contemplării în India, ci a fost dat ca sculptorul să se întoarcă în Târgu-Jiu, în două rânduri, pentru a se naște ideea unui templu închinat eroismului, jertfei. Într-o parabolă, prin câteva cuvinte hotărâte, artistul creator anunță ”hic est” prezentând fotografia pe care a schițat viitoarea sculptură.
Din relatările Aretiei Tătărescu (citată de V.G. Paleolog), Brâncuşi vine în România în iunie 1937, cu intenţia de a realiza o singură lucrare. Astfel, într-o şedinţă a Comitetului Ligii în satul Poiana, el a prezentat o fotografie şi a spus: „Am hotărât la Paris ca monumentul să fie o coloană fără sfârşit. Iat-o!”. Aceeaşi memorialistă menţionează că tot în iunie-iulie 1937 Brâncuşi a hotărât şi realizarea unui Portal de piatră şi a unei străzi drepte: „proiectul definitiv al Coloanei nesfârşite nu este gata… când el se hotărî să execute un monument – un Portal de piatră. Tot atunci el decide ca acest portal să fie legat de coloană printr-o stradă ideal dreaptă care să poarte numele de «Calea Sufletelor Eroilor»” (Paleolog).
În următorul an, începând cu 20 iunie până în 25 iulie s-a desfășurat procesul de acoperire cu alamă a modulelor din fontă ale „Coloanei fără sfârșit”, care avea să fie inaugurată la 27 octombrie 1938.

Prima întrebare, care se iscă atunci când se pune problema să faci o incursiune în jurul operei şi personalităţii lui Constantin Brâncuşi, nu poate să nu fie aceasta: Ce oare s-ar mai putea scrie, enunţa, despre genialul sculptor, atunci când ai înaintea ta zeci şi zeci de cărţi şi monografii, multe alte analize şi eseuri, articole de tot felul, care mai de care mai lămuritoare ale vieţii şi operei marelui artist plastic?
E drept că, beneficiind de avantajul aflării în preajmă, sub luminătoarele umbre ale tripticului sculptural monumental, existent în Târgu – Jiu, fiinţa mea se recunoaşte dintru început ca având o îmbogăţire de karmă personală, şi asta se poate extrapola şi la cea a locului pe care îl înnobilează.
Energiile ce se dezvăluie din formele iscoditoare de spirit, pot să te atingă sau nu cu mângâietoare inspiraţie, cu şocul revelator ori pot să rămână ascunse impenetrabilei indiferenţe. Undele nu se pot genera decât pe lacurile liniştite, iar în apele învolburate singurul ţel este supravieţuirea, nicidecum plutirea meditativă.
Ci tocmai această limpezime, linişte, profunzime te ademeneşte să te scufunzi în meandrele sensurilor străluminate de înţelesuri pline de Tăcere, Emoţie şi Înălţare, adică de Bucurie Curată.
Artistul este singura fiinţă care poate să mângâie, să pipăie nesfârşirea. El este ca un miner care scoate la suprafaţă din hăul fără margini mostre ale momentelor tainice pentru a încălzi, a înmuia, a readuce în sine spiritul fugit prin prejur.
“Dacă sculptura este însă o modelare care iradiază din nucleul ei interior, în care toate formele trimit la nucleu, ea vibrează în ea însăşi într-un spaţiu propriu, diferit de realitatea noastră.” (Heinrich Lutzeler)
Brâncuşi a descoperit, de fapt a înapoiat nesingurătatea omului, a tăiat distanţele dintre privitor şi privit, dintre atingere şi atins. A reuşit să înţeleagă şi să se facă înţeles cu inima, acea inimă către care îngenunchiez în rugăciune, căci nu prin simpla punere la pământ a genunchiului logosul se înfiinţează. Creaţiile lui despre asta povestesc, despre înălţarea către un sine trăitor pe o η κλίμακα του απείρου (scară a timpului). El este cel care a adus metoda maieuticii printr-o altfel de comunicare, la nivelul dialogului dintre om şi materie sau dintre idee şi formă întru aflarea printre lucrurile esențiale.

ECCE!