BARBU ȘTEFĂNESCU DELAVRANCEA (11 aprilie 1858 —29 aprilie 1918)

„Moartea cea mai nesuferită nu este cea care taie firul vieții, ci aceea care omoară în om tot ce este mai înalt și mai pur. — Barbu Ștefănescu Delavrancea”

Barbu Ștefănescu Delavrancea — pseudonim derivat din Dealul Vrancea, locul de obârșie al familiei — este una dintre figurile cele mai pitorești și mai talentate ale literaturii române de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul celui de-al XX-lea. Scriitor, avocat strălucit și orator renumit, el a întruchipat acel tip rar de om care excelează simultan în artă și în viața cetățenească.
Născut la 11 aprilie 1858 în București, Delavrancea a studiat dreptul la Paris — o experiență care i-a lustruit spiritul și i-a rafinat gustul literar. Apropierea de Eminescu (a cărui operă a promovat-o cu ardoare) și prietenia cu marii scriitori ai epocii l-au format ca artist. Prima sa carte, „Sultănica” (1885), a adus în literatura română un tip de proză impresionistă, sensibilă, în care descrierea naturii și portretul psihologic se împletesc cu o rară măiestrie.
Dar poate că cel mai prețios dar al lui Delavrancea a fost capacitatea de a surprinde sufletul copilului. Nuvelele și schițele despre lumea infantilă — „Bunica”, „Bunicul”, „Domnul Vucea” — sunt capodopere ale literaturii pentru copii și despre copii, texte care nu au îmbătrânit nici astăzi. În ele, amintirile, afecțiunea și melancolia se contopesc într-o proză de o blândețe și o nostalgie inegalabile.
Ca dramaturg, Delavrancea a dat literaturii române trilogia medievală „Apus de soare”, „Viforul” și „Luceafărul” — drame istorice centrate pe marii voievozi ai Moldovei, scrise cu grandoare și patos.
Prin opera sa, Barbu Ștefănescu Delavrancea rămâne una dintre personalitățile care au contribuit decisiv la afirmarea literaturii și culturii române moderne. Paginile sale continuă să amintească faptul că istoria nu este doar o succesiune de evenimente, ci și o poveste despre valori, destin și identitate.