CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Constantin Brâncuși a eliberat sculptura de preponderența imitației mecanice a naturii, a refuzat reprezentarea figurativă a realității, a preconizat exprimarea esenței lucrurilor, a vitalității formei, a creat unitatea dintre sensibil și spiritual. În opera sa, Brâncuși a oglindit felul de a gândi lumea a țăranului român. Prin obârșia sa țărăneasca, și-a aflat rădăcinile adânci ale operei sale în tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești. Brâncuși a relevat lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

Figura centrala în mișcarea artistică modernă, Constantin Brâncuși este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât și importanța acordată luminii și spațiului sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui Brâncuși. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.

 

Sculptorul român Constantin Brâncuși, (19.02.1876– 16.03.1957), născut la Hobița, județul Gorj, părinţii lui, Nicolae şi Maria Brâncuşi, erau ţărani. La fel ca alţi copii de ţărani din acea vreme, Constantin nu a mers la şcoală. De la şapte ani a lucrat ca păstor, având grijă mai întâi de turma familiei, apoi lucrând pentru alţii, în Munţii Carpaţi. Acesta a fost momentul când tânărul păstor a învăţat să sculpteze în lemn, o artă populară în România rurală, folosită pentru a produce linguri, picioare de pat, butoaie de brânză şi faţade de case, toate împodobite cu gravuri. Stilul acestor ornamente avea să influenţeze numeroase lucrări ale lui Brâncuşi. În preferinţele sale, în port şi în stilul de viaţă, el a păstrat până la moarte simplitatea originilor sale.

La nouă ani, Brâncuşi a mers la Târgu Jiu, în regiunea Oltenia, pentru a căuta de lucru. Mai întâi a lucrat într-o vopsitorie; doi ani mai târziu a lucrat pentru un băcan din Slatina; apoi într-o cârciumă din Craiova, principalul oraş din Oltenia, unde a rămas câţiva ani. Şi-a păstrat gustul pentru lucrul în lemn şi s-a implicat în proiecte de sculptură elaborate. Performanţele lui au atras atenţia unui industriaş care, în 1894, l-a adus la Şcoala de Arte şi Meserii din Craiova. Pentru a rămâne la această şcoală, Brâncuşi a trebuit să înveţe singur să scrie şi să citească.

În 1896, la 20 de ani, Brâncuşi a început să călătorească: a mers la Viena pe Dunăre şi s-a angajat cioplitor în lemn pentru a câştiga banii necesari şederii acolo. Pentru că ambiţia lui era să devină sculptor, în 1898 s-a înscris la concursul de admitere la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi a fost admis. Chiar dacă a fost mult mai atras de lucrările „independenţilor” decât de cele ale academiştilor de la şcoala sa, el a studiat totuşi serios modelajul şi anatomia.

În 1903, după terminarea stagiului militar, Brâncuşi a fost atras de faima lui Auguste Rodin, care se răspândise de la Paris la Bucureşti. Teoriile îndrăzneţe ale lui Rodin au trezit entuziasmul avangardei şi indignarea academicienilor. Exemplul lui Rodin i-a trezit lui Brâncuşi curiozitatea de a vedea ce se întâmplă în artă dincolo de graniţele ţării sale şi a plecat la München, în Germania, unde a rămas până în primăvara lui 1904. Apoi s-a decis să meargă la Paris, o călătorie costisitoare pentru un om cu un venit modest. O mare parte din călătorie a făcut-o pe jos, cu geanta la spate şi a trebuit să îşi vândă ceasul ca să plătească barca pentru a traversa lacul Konstanz. A ajuns la Paris în iulie.

Brâncuşi a fost admis la École des Beaux-Arts, unde a intrat din nou în atelierul unui sculptor academist, Antonin Mercié, care se inspira în lucrările sale din sculptura florentină renascentistă. Brâncuşi a lucrat cu el doi ani, dar, pentru a-şi câştiga existenţa, a avut ocupaţii neobişnuite. Comenzile de portrete de la câţiva compatrioţi l-au ajutat de asemenea, în vremurile dificile.

În 1906 a avut prima expoziţie la Paris, în Salonul sponsorizat de stat, apoi la Salon d’Automne. Cu un spirit destul de clasic, dar care exprima o mare energie, primele sale lucrări au fost influenţate de viguroasa operă a lui Rodin. Pentru a se distanţa de această influenţă, Brâncuşi a refuzat să intre în atelierul lui Rodin, deoarece, a spus el: „La umbra marilor copaci nu creşte nimic”.

În 1907, angajat să sculpteze monumentul funerar al unui bogat moşier în cimitirul Buzău din România, Brâncuşi a sculptat o statuie reprezentând o tânără care îngenunchează, intitulată Rugăciune, care reprezintă prima etapă a evoluţiei sale către formele simplificate. A participat pentru prima dată la expoziţia Tinerimea Artistică, o expoziţie anuală dedicată tinerelor talente, în Bucureşti, şi a închiriat un atelier în zona Montparnasse din Paris.

Influenţa lui Rodin asupra operei lui Brâncuşi a apărut ultima oară în 1908, în prima versiune de Muză adormită, sculptura unei feţe de femeie ale cărei trăsături sugerează un bloc de marmură nedefinit. De asemenea, în 1908, Brâncuşi a executat prima lucrare cu adevărat originală, Sărutul, în care figurile verticale a doi adolescenţi îmbrăţişaţi formează un volum strâns, cu linii simetrice. Într-unul dintre primele sale experimente de sculptură directă, acesta a evidenţiat întrebuinţarea pură, organică a formei, care avea să devină marca sa specifică şi să influenţeze opera a numeroşi artişti, primele influenţe apărând într-o serie de sculpturi executate de prietenul său Amedeo Modigliani, începând din 1910.

Până în 1914, participă cu regularitate la expoziții colective din Paris și București, inaugurând ciclurile Păsări Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.

În 1914, Brâncuși deschide prima expoziție în Statele Unite ale Americii la Photo Secession Gallery din New York City, care provoacă o enormă senzație. Colecționarul american John Quin îi cumpără mai multe sculpturi, asigurându-i o existență materială prielnică creației artistice. În același an, ministrul de interne al României respinge proiectul monumentului lui Spiru Haret comandat cu un an înainte. Brâncuși va păstra lucrarea în atelier și o va intitula Fântâna lui Narcis. În 1915, începe să execute primele lucrări în lemn, printre care 2 Cariatide și Fiul risipitor. La Paris, în 1919, apare volumul „La Roumanie en images” cu cinci reproduceri după lucrări ale lui Brâncuși. Un an mai târziu, participă la expoziția grupării „La Section d’Or” în Franța, la expoziția grupării „Arta română” la invitația lui Camil Ressu în România, la „Festivalul Dada”, unde semnează manifestul intitulat Contre Cubisme, contre Dadaiseme. În revista Little Review din New York, apare, în 1921, primul studiu de amploare cu 24 de reproduceri din opera lui Brâncuși, semnat de poetul american Ezra Pound. De altfel, sculptorul avea să realizeze ulterior un celebru portret al acestuia.

Participă la o mișcare de protest contra lui André Breton și în apărarea lui Tristan Tzara. La 30 noiembrie 1924, expune la Prima expoziție internațională a grupării „Contemporanul” din București. Doi ani mai târziu, la Wildenstein Galleries, din New York, se deschide cea de-a doua expoziție personală a sa.

Până în 1940, activitatea creatoare a lui Brâncuși se desfășoară în toată amploarea ei. Operele sale de seamă din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda și Anglia.

În atelierul său din Impasse Ronsin, în inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească. Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist al României anilor 1950 de a accepta lucrările lui Brâncuși după moartea sculptorului.

În România, în epoca realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Totuși, în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa. Abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu cu Coloana (recunoștinței) fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și fusese foarte aproape de a fi fost dărâmat.

La moartea sa, în 1957 (Paris, Franța), statul român a refuzat să primească moștenirea lăsată de Brâncuși – atelierul său parizian –, considerându-l pe sculptor un reprezentant al burgheziei decadente.Atelierul lui Brâncuși a revenit statului francez.

 

COLOANA INFINITĂ este o operă a artistului Constantin Brâncuși, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu, compus din: ”Coloana Infinită”, ”Poarta Sărutului” și ”Masa Tăcerii”. Comanditara lucrării a fost ”Societatea Liga Națională a Femeilor Gorjene”, iar președinta organizației, Aretia Tătărescu, soția primului ministru Gheorghe Tătărescu, i-a acordat lui Brâncuși deplină libertate de acțiune și l-a ajutat să obțină sprijinul financiar necesar. Coloana are o înălțime de 29,35 metri și este compusă din 15 moduli octaedrici suprapuși, având la extremități câte o jumătate de modul. Cei 15 modului(numiți „mărgele” de către Brâncuși) plus cele două jumătăți dau 16, număr ce face referire la anul în care România a intrat în Primul Război Mondial. Jumătățile reprezintă jumătatea anului, momentul în care România a intrat în conflagrație. Monumentul, un stâlp funerar oltenesc stilizat, este cea mai cunoscută opera a lui Constantin Brâncuși când românii sunt puși să enumere operele lui artistului gorjean.

În anul 1934, Constantin Brâncuşi a fost invitat să ridice un monument întru cinstirea faptelor eroice ale gorjenilor şi, cu deosebire, a rezistenţei populaţiei oraşului Târgu-Jiu, din timpul primului război mondial. Artistul dorise dintotdeauna “să facă ceva pentru ţară”, aşa încât a acceptat bucuros comanda, socotind-o un punct culminant în cariera sa. În februarie 1935, Brâncuşi îi scrie Militei Petraşcu – fosta să elevă, cea care o sfătuise pe Aretia Tătărescu, să i se adreseze – că este “ca un ucenic în ajun de a deveni calfă, aşa că propunerea nu putea să cadă mai bine”. Brâncuşi a avut de multe ori intenţia să ridice monumente de for public, dar – cu excepţia ansamblului de la Târgu-Jiu- nici unul din proiectele sale nu s-a materializat. Brâncuşi a hotărât că la Târgu-Jiu o “Coloana Infinită” de mari dimensiuni era cel mai potrivit monument pentru comemorarea eroilor căzuţi în război. Perioada în care s-a elaborat şi realizat monumentul coincide în mare cu durata guvernării liberale, o perioada de înflorire economică, prosperitate şi creativitate.

Brâncuşi a cerut ca de toate aspectele tehnice ale realizării monumentului să se ocupe o persoană în care avea deplină încredere: tânărul Ştefan Georgescu-Gorjan. Acest tânăr era inginer-şef şi adjunct al directorului la Atelierele Centrale Petroşani din cadrul Societăţii “Petroşani”. Conducea biroul de proiectare, turnătoria şi laboratoarele şi cunoştea foarte bine forța de muncă. Societatea “Petroşani” avea capital al liberal, iar directorul general,Ioan Bujoiu, era un membru marcant al PNL şi ministru în cabinetul Tătărescu. La cererea premierului, societatea a fost de acord să suporte costul execuţiei şi montării monumentului, precum şi să asigure personalul calificat.

Sculptorul a constatat cu plăcere că tânărul inginer îmbină temeinica pregătire profesională cu bună cunoaştere a limbilor străine fiind cu aplecare spre filosofie, istorie, literatură şi artă. Ştefan Georgescu-Gorjan era conştient de genialitatea sculptorului şi a reuşit să-i intuiască ideile cu privire la “Coloana Infinită”. Alămirea Coloanei s-a făcut la fața locului, aplicând prin pulverizare sârmă de alamă. Aceasta tehnologie a fost utilizată la vremea respectivă pentru prima dată în România și a fost adusă special din Elveția. Greutatea totală a Coloanei (nucleu + “mărgele”) este de 29.173 kg. La construcția și ridicarea monumentului nu au fost accidente. Pe 27 octombrie 1938, coloana din oțel și fontă făcută să sprijine bolta cerească este inaugurată în prezența oficialităților, oamenilor de cultură dar și a persoanelor în cinstea cărora fusese ridicată.

 

“Ne aflăm într-o sferă, ne jucăm cu alte sfere, le îmbinam,

le facem să clipească.” (C. Brâncuși)

Masa tăcerii, rotunda formă monadică și scaunele din jur, în număr de douăsprezece, vorbesc despre simboluri sacre și esențe de înțelepciune. “Linia Mesei tăcerii, spune Brâncuși, vă sugerează curbura închisă a cercului care adună, unește și apropie.”

Opera testamentară, Masa tăcerii apare ca expresie finală a meditației filosofice a sculptorului asupra semnificației tăcerii. Mesajul operei ne invită să descifrăm tăcerea ca produs al înțelpciunii, al pătrunderii pe tărâmul liniștei și armoniei, al punerii de acord cu sine și cu egalii sinelui. Cele douăsprezece scaune reiau morphologic volumul modular al celor două jumatăți de sferă așezate astfel ca formă a clepsidrei. Scaunul devine, astfel, clepsidră, semn și simbol al timpului și spațiului, prin formă și funcție, loc de odihnă, de liniște și cugetare. Douăsprezece clepsidre par a așeza,astfel ,în spațiu și timp, în egalitate toate ființele care ar ocupa locurile în jurul mesei rotunde, simbol al unirii concentrice, al egalității, solidarității și armoniei.

 

POARTA SĂRUTULUI, spune Bâncuși, “vă vorbeăte despre marea bucurie că iubirea rămâne nemuritoare”. Ideea desăvârșirii prin sentiment al solidarității umane prin iubire, prin armonia cu sinele, cu semenii, cu universalul a fost pentru Brâncuși rădăcina căutării absolutului. Forma stilizată a cuplului de îndrăgostiți, imaginat de Brâncuși în anii tinereții pentru mormântul de la Paris, a fost reluat ca element modular, decorativ, pe întregul lințoliu al Porții sărutului, prin incizarea șirului de perechi de îndragostiți, simbol al ideii neîntreruperii, a continuității și perpetuării iubirii în infinit.

 

 

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, lessence des choses.”  “Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentată de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esența lucrurilor.”

 

  „Am șlefuit materia pentru a afla linia continuă. Și când am constatat ca n-o pot afla, m-am oprit; parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini – Constantin Brâncuși ”

 

Surse:

inventatorii.ro

ro.wikipedia.org

istoriiregasite.wordpress.com

 

Bibliografie

Dan Grigorescu, Brâncusi si secolul sau, Editura Artemis, Bucuresti, 1993

Mircea Eliade, Coloana infinita, piesa de teatru

Legaturi externe

 

ro Petre Tutea – O întâlnire cu Brâncuși (integral)

ro Trigemenea lui Brâncuși – Articol despre ansamblul de la Tg. Jiu

ro Sit monografic Brâncuși

ro Cronologie și câteva galerii pe un sit dedicat artelor plastice

în pagina Brâncuși pe situl muzeului Noguchi

fr Reconstituirea Atelierului Brâncuși – Cronologie, studii și diverse materiale multimedia pe situl centrului Georges Pompidou din Paris

fr “Cu pasul prin Paris” – Copia după comanda originală a lucrării “Sărutul” în cimitirul Montparnasse la Paris, divizia 22, (la stânga intrării chiar la capăt), pe mormântul unei tinere rusoaice.

 

ro Documentar Brâncuși – Eseu despre Constantin Brâncuși al Cleopatrei Lorințiu