DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: ION HELIADE-RĂDULESCU – 220 – ”Fără școală să nu aștepte nimeni nici parinți buni, nici fii buni, și prin urmare nici stat bine organizat și bine cârmuit și păstorit.”

ION HELIADE-RĂDULESCU (n. 6 ianuarie 1802, Târgoviște, Țara Românească – d. 27 aprilie 1872, București, România) a fost un scriitor, filolog și om politic român, membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. După obiceiul și în spiritul vremii, Ion Heliade Rădulescu învață limba greacă, înainte de a învăța să citească românește din lucrarea Istoria pentru începutul românilor în Dachia a lui Petru Maior (asemeni lui C. Negruzzi, în Moldova), sub influența mamei sale, Eufrosina care “știa carte numai grecească”, după cum mărturisește Heliade. În 1818, el devine elevul lui Gheorghe Lazăr, căruia îi va urma la conducerea școlii de la „Sfântul Sava”. Este membru activ al asociațiilor culturale din epocă: Societatea Literară (din 1827), Societatea Filarmonică (din 1833), întemeietor al presei din Țara Românească: Curierul Românesc (1829) și Curierul de ambe sexe (1837), tipograf, editor, poet, prozator, critic. În 1846, Heliade propune planul unei „biblioteci universale”, inspirat de cel al lui L. Aymé-Martin, menită să înzestreze cultura română cu toate capodoperele literare, istorice, filozofice ale tuturor timpurilor, întreprindere uriașă, ce depășea cu mult chiar puterile unei generații, oricât de ambițioase. A fost și director al Arhivei Țării Românești, în perioada 1843-1848.
Ion Heliade Rădulescu a fost o personalitate marcantă a Revoluției de la 1848 din Țara Românească, fiind membru al guvernului provizoriu și apoi al locotenenței domnești.
Personalitatea complexă a scriitorului Ion Heliade Rădulescu a provocat în literatura română ample controverse, opiniile criticilor literari oscilând între acceptări elogioase și contestări severe. Indiferent de unele opinii negative, Heliade rămâne un reper important în dezvoltarea literaturii de limbă română. Îndemnul său impetuos: „Scrieți, băieți, numai scrieți!”, este emblematic pentru generația care a contribuit decisiv la dezvoltarea modernă a literaturii române.

__________________

”Gustul cel bun nu se învaţă; el e in inimă.”

”Ocupaţi-vă, vorbiţi şi scrieţi, junilor, în limba naţională; ocupaţi-vă a o studia, a o cultiva; şi a cultiva o limbă va să zică a scrie într-însa despre toate ştiinţele şi artele, despre toate epocele şi toate popoarele.”

”Limba singură uneşte, întăreşte şi defineşte naţiunea; ocupaţi-vă de dânsa mai înainte de toate şi nu veţi face prin aceasta decât cea mai fundamentală politică, veti pune fundamentele naţionalităţii.”

___________________

 

 

”Un tânăr, care din întâmplare a văzut oropsitul mormânt al lui Heliade din fața bisericii Mavrogheni, ar rămâne negreșit uimit, dacă din întâmplare ar citi cele ce spunea Hășdeu: ”Nu este aproape nici o ramură a cunoștințelor umane, în care să nu se fi înfipt vârful condeiului său” … Și literatura română s-a născut, s-a smuls din letargie nația română, căci a fost un Heliade… A crește popoare este politica cea adevărată… Istoria, poezia, religia; iaca literatura prin care se naște o națiune, prin care se face adevărata politică… Nimeni nu o înțelegea mai bine de cât Heliade, nimeni n-a aplicat-o mai bine, adică mai românește.” (din Introducția lui Mihai Stăncescu, la volumul Bucăți alese, editura ”Universala” Alkalay & Co, București)

 

 

 

 

Adio la anul 1832

 

Numărând ceasurile.

Douăsprezece! Adio, o, an! şi ai trecut!
Tu nu mai vii, întocmai ca umbra ce eu plâng!
Adio! întru tine nădejdea m-a vândut.
Pomeniri scumpe multe eu întru tine strâng.

Am plâns, am aflat pace, m-am bucurat, gemut,
Ură, dragoste-n tine, prieteşug, duşmani…
Ah! îngerul meu în tine ca tine l-am pierdut!
Tu mi-ai adus atâtea ce nu mi-au adus ani.

Acuma treci! adio! ş-asupră-mi tu ai tras
Povara ce mă-mpinge unde şi tu te duci.
O! p-a mea frunte câte cugete rânduri trec!!!

Faptele mele-n tine ca semne au rămas,
Tu le păstrezi, ş-în sânu-ţi ele nu sunt năluci.
Fi-vor bune mai multe, sau relele întrec?!

 

 

 

Poezia

 

Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
Şi viciul, din contră, din neagra locuinţă,
Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează,
Şi libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp şi la cetate, în noapte şi în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor ţărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, şi acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voştri în lume-a celebra;
A lor ţărâna sacră la vocea mea tresare.
Şi dacă dormiţi încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviştea e templu l-a mea călătorie
Şi pe-ale ei ruine în pace mă aşez,
Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz.