DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: ”Iscusinţa hrăneşte spiritul, educaţia hrăneşte inima.” (Pestalozzi)

GIORDANO BRUNO (în limba italiană: Iordanus Brunus Nolanus; n. ianuarie 1548, Nola, Regatul Neapolelui – d. 17 februarie 1600, Roma, Statele Papale), născut Filippo Bruno, a fost un teolog și filozof umanist italian din epoca Renașterii. Condamnat și ars pe rug de Inchiziție pentru concepția sa panteistă și pentru convingerea asupra infinității universului, idei considerate eretice, numele lui a devenit sinonim cu cel de victimă a obscurantismului.

”Umbrele ne învaţă să vedem lumina.”

 

 

 

 

 

_________________________

MOLIÈRE (Jean-Baptiste Poquelin), (n. 15 ianuarie 1622 – d. 17 februarie 1673), a fost un scriitor francez de teatru, director și actor, unul dintre maeștrii satirei comice. Organizator al asociației teatrale „L’Illustre Théâtre”, devenită din 1665 trupa lui Ludovic al XIV-lea, a desfășurat o vastă activitate teatrală. În opera sa dramatică în versuri și proză, a abordat modalități diferite ale comediei, în genere în forme amestecate, epuizând întreaga gamă a mijloacelor comicului. Prin creația sa, a oferit comediei franceze, pornite de la nivelul farsei primitive, al teatrului italian cu măști și comediei de intrigă, valoare autonomă în câteva capodopere prin care a inaugurat comedia de moravuri.

„Toți oamenii se aseamănă prin cuvinte. Numai faptele îi deosebesc.”

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

______________________

CHRISTIAN JOHANN HEINRICH HEINE (numele la naștere Harry Heine), (n. 13 decembrie 1797, Düsseldorf, Sfântul Imperiu Roman – d. 17 februarie 1856, Paris, Al Doilea Imperiu Francez) a fost un poet și prozator german. A fost unul dintre cei mai semnificativi poeți germani și reprezentant de seamă al liricii romantice universale. Lirica sa reflexivă este marcată de o originală subiectivitate, fiind subordonată deopotrivă fanteziei și reveriei romantice, dar și înclinației către ironie, autoparodie și umor. A exercitat o puternică influență asupra literaturii germane.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________

JOHANN HEINRICH PESTALOZZI (n. 12 ianuarie 1746, Zürich, Confederația Veche a Elveției – d. 17 februarie 1827, Brugg, Elveția) a fost un pedagog elvețian și reformator al educației. A îmbogățit și reînnoit conținutul și metodele învățământului primar, fiind considerat întemeietorul școlii populare.

 

 

 

 

 

 

 

”O, educație a omenirii, spre acest sens pur al simplității și al nevinovăției, tu ești grija paterna a omenirii, ca astfel bazele neviciate ale inimii să ocrotească mersul dezvoltării sale spirituale și să le îndrumeze just.”

 

 

_________________________________

EDGAR QUINET (n. 17 februarie 1803, Bourg-en-Bresse, Franța – d. 27 martie 1875, Versailles, Franța) a fost un reputat scriitor, istoric și om politic francez. În perioada 1842-1846 a fost profesor la Collège de France, unde i-a avut ca studenți pe mulți dintre „pașoptiștii” români. În 1852, după moartea primei sale soții, s-a căsătorit cu Hermione Asachi, fiica scriitorului român Gheorghe Asachi. A rămas cunoscut și ca filoromân, atât prin scrierile sale, cât și prin sprijinul moral pe care l-a acordat generației de la 1848 din Țările Române. Edgar Quinet, Românii Principatelor Dunărene, Iași, Tipografia Institutului Albinei, 1856, 58 p., cu o gravură, o vignetă și o hartă în text.
Edgar Quinet (1803-1875), unul dintre cei mai activi filoromâni de la mijlocul secolului al XIX-lea, a fost profesorul pașoptiștilor munteni și moldoveni care au studiat la Paris înaintea revoluției de la 1848. S-a recăsătorit cu fiica lui Gheorghe Asachi, Hermiona, ceea ce l-a legat și mai mult de români.
Lucrarea, tipărită într-un titaj mic pe cheltuiala proprie a pașoptiștilor, era destinată propagandei în favoarea proiectului de unire a Principatelor Moldovei și Țării Românești, în condițiile în care Congresul de Pace de la Paris din 1856 discutase, la propunerea Franței, posibilitatea unirii românilor. După Congresul de Pace, pașoptiștii s-au mobilizat pentru a arăta Europei că românii doresc unirea, pe de o parte, iar pe de altă parte, pentru a-i mobiliza pe românii care trebuiau să voteze în Adunările ad-hoc dacă vor sau nu unirea. Foarte multe exemplare din această ediție au fost confiscate și distruse de autoritățile din Moldova și Muntenia care, la dorința Imperiului Ortoman, se opuneau unirii. Volumul cuprinde o heliogravură cu portretul lui Edgar Quinet pe contrapagina filei de gardă și o hartă a Daciei după cucerirea ei de către Imperiul Roman.

 

 

 

 

 

 

 

 

”Timpul este cel mai cinstit şi cel mai dur judecător.”

 

__________________________________

ELENA VĂCĂRESCU (n. 21 septembrie 1868,[3] București, România – d. 17 februarie 1947, Paris, Franța) a fost o scriitoare română stabilită în Franța, membră de onoare a Academiei Române, laureată în două rânduri cu premiul Academiei Franceze. A avut o bogată activitate politică și literară la Paris. A avut o idilă cu viitorul rege Ferdinand, relație dezaprobată de Regele Carol I și de guvern.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

_______________________________

ION PETROVICI (n. 2/14 iunie 1882, Tecuci – d. 17 februarie 1972, București) a fost un filozof român, eseist, memorialist, scriitor, orator și om politic, profesor la Universitatea din Iași, membru titular al Academiei Române.
Ion Petrovici se naște la 2/14 iunie 1882, la Tecuci, fiu al lui Dimitrie Petrovici și al Ortansei Petrovici, nepoată de soră a poetului junimist Theodor Șerbănescu.
În anii 1892-1899 face studii medii la Colegiul Sf. Sava din București. În toamna lui 1899 se înscrie la Facultatea de Litere și Filozofie din București, având printre profesori pe Titu Maiorescu și pe Nicolae Iorga.
În aceeași toamnă prezintă Teatrului Național din București piesa în versuri O sărutare, care, recomandată de I. L. Caragiale, va fi reprezentată la 21 martie 1900.
Participă în vara anului 1904, ca membru al unei delegații de studenți ai Universității din București, la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare, ce a avut loc la Suceava, în acel timp sub administrație austriacă. În 1904 se licențiază în Filozofie cu dizertația O problemă de filosofie iar un an mai târziu, în iunie 1905, Ion Petrovici devine primul Doctor în Filozofie al unei

universități românești cu teza Paralelismul psiho-fizic. În anul universitar 1905-1906, timp de două semestre, frecventează cursuri de filozofie la Leipzig, audiindu-i pe Wilhelm Wundt și Hans Volkelt, și la Berlin, unde ascultă prelegerile lui Friedrich Paulsen, Wilhelm Dilthey și Alois Riehl. În noiembrie 1906 este numit conferențiar la catedra de filozofie la Universitatea din Iași iar în 1912 este definitivat ca profesor. În anii 1923-1926 este decan al Facultății de Litere și Filozofie din Iași. La sfârșitul lui ianuarie 1932 este invitat la Sorbona și la “Academia de Științe morale și politice” din (Paris), unde prezintă comunicările La Nationalité en Philosophie și respectiv L’Idée de néant. Stabilește legături de colaborare cu André Lalande și Paul Gaultier.
Din inițiativa lui a fost amenajată în 1943 Rotonda scriitorilor din Parcul Cișmigiu din București. A fost președinte al Consiliului de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune până la 5 decembrie 1941.
Cu siguranță, altul ar fi fost destinul postum al operei lui Ion Petrovici, dacă după 23 august 1944, în plină forță creatoare, la începutul marilor epurări politice efectuate sub regimul comunist, nu ar fi fost arestat și deținut până în 1964, când este eliberat împreună cu alți deținuți politici, la o vârstă la care nimeni nu mai poate reface traseul unei gândiri ce s-a dorit consecventă cu ea însăși. La 17 februarie 1972, aproape nonagenar, Ion Petrovici, ultimul mare reprezentant al școlii maioresciene din gândirea românească, se stinge din viață la București. În domeniul filozofiei, Ion Petrovici a avut contribuții originale prin cercetările sale de logică privind teoria noțiunilor și prin concepția sa metafizică, ce așeza la un loc credința și rațiunea. Ion Petrovici a fost, în perioada interbelică, cel mai cunoscut filozof român în străinătate. Timp de decenii a fost colaboratorul constant al celor mai prestigioase reviste de filozofie din Franța și Germania, fiind invitat, nu de puține ori, să conducă lucrări ale congreselor internaționale.