Meniul Principal
Ultimele Articole
Logare Platformă
Statistici Website
Vizitatori: 11046
NOI NE VOM LUMINA MEREU LA FLACĂRA FAPTEI SALE

BICENTENARUL REVOLUȚIEI DE LA 1821/ ANUL TUDOR VLADIMIRESCU
(16)
Pentru noi (…) Avram Iancu, Horia și Tudor au sporit comoara sufletului nostru cu o nouă învățătură pentru îndrumarea și creșterea energiei naționale.(Ernest Bernea)
”Și Tudor a luptat, a stăpânit si a căzut așa după cum simțea el și mărturisea mai înainte: ”că de când m’am născut în cămașa morții m’am îmbrăcat ” .
Lupta fățișe și nevoia de a străbate dârz drumul sortit până la capăt, l-a răpus. Între dușmănia lui Ipsilanti, invidia boerilor și neîncrederea turcilor; fapta și viața lui Tudor nu putea să aibă alt sfârșit decât pe acela care l-o avut.
Ipsilanti, căpetenia eteriștilor, din momentul când a văzut că Tudor nu merge laolaltă cu el și nici nu se lasă să fie o unealtă în mâinile lui pentru ca țara să meargă cu el, a luptat dosnic cât a putut pentru fărâmițarea mișcării românești și aceasta pe două căi: în primul rând desbinându-l de boieri care se legaseră prin jurământ față de Tudor că-l vor ajuta la ridicarea patriei și în al doilea rând, cunoscută fiind cinstea și cruzimea lui Tudor, îndemnând tot mai mult la jafuri pe panduri pentru ca să dea prilej Căpitanului lor să-I omoare și astfel să dea naștere la nemulțumiri chiar în rândurile propriilor săi ostași.
Boierii nu i-au fost niciodată pe de-a întregul credincioși deși mulți doreau înlăturarea regimului fanariot și se chemau naționaliști. Acești Boieri cari la sosirea lui Tudor la București scriseseră Turcilor că ”pornirea Dumnealui Sluger Tudor nu este rea și vătămătoare”, la 1 aprilie scriu tot către poartă că ei nu sunt alături de Tudor și că toate cele spuse în urmă nu sunt adevărate, că au semnat siliți. Era, după cât se pare, teama și invidia că într-o zi Tudor va fi domn al Țării ceea ce nu putea suferi ”bărbile”(V.A. Ureche: Istoria Românilor XIII, pag. 102), mai ales că la mulți dintre ei le surâdea o eventuală domnie. În acest fel cu toată sfărțarea depusă pentru a-și câștiga încrederea turcilor prin legăturile pe care le păstra cu Pașii de pe Dunăre, încredere de care avea atâta nevoie pentru a izbândi și pe care numai boierii puteau să i-o capete, Tudor nu a izbutit și a fost socotit de către turci, un răzvrătitor de felul lui Ipsilanti.
Ce putea face în această împrejurare atât de grea, fără nici un adevărat prieten și sfătuitor, înconjurat numai de dușmani și trădători? A mers până la capăt, adică până acolo unde era ferit de a se închina altuia decât neamului și patriei sale. Așa a căzut omul cu tărie de piatră, țăranul tăcut și crunt, care a voit mai mult binele neamului său părăsit. El a luptat cu toate puterile să învingă greutățile până la sfârșit. ” Și, deși un îndrăsneț, el n-a fost un nerăbdător, un pripit, ci până la capăt a judecat toate cu multă: cumințenie rece, cu multă înțelepciune de om matur, deprins cu binele și cu răul în viață. A chibzuit, a socotit, a potrivit – nu fără izbândă de multe ori. A dovedit că știe să cântărească oamenii și lucrurile, că prevede primejdia și se poate oferi, că nu calcă decât unde e sigur că va întâlni pământ statornic” (N. Iorga)
Contemporanii nu l-au înțeles. Boerii cari puteau să-l ajute cinstim cum cerea întreaga lui făptură, nu i-au prins adâncul gândurilor sale mari și curate, nu a avut nici o vedere largă asupra situației sociale și istorice naționale. Nu au putut ei înțelege ceea ce mintea limpede de țăran iluminat a lui Tudor a descifrat în cartea vremii. Nu au putut aduna singuri nimic, în mintea lor, până ce jertfa lui Tudor s-a coborât ca o lumină nouă peste sufletele acelor cari mai păstrau încă în inima lor un grăunte de înțelepciune și dragoste de țară.
Dacă Tudor a murit părăsit de toți ai săi, nu a avut o moarte zadarnică. Nu, căci sunt morți care lasă vie în urmă fapta lor și a căror putere crește și se răspândește peste veacuri. Așa A fost Tudor; ceea ce a început el în viață, prin moarte sa s-a înfăptuit dela sine. Ridicarea și moartea lui a trezit pe cei rătăciți și pierduți pentru binele acestei nații. Așa au început, încă din vremea lui, să ajungă cărturarii boieri la gândul ridicării și unirii tuturor Românilor (Emil Vârtosul: 1821 – Date și Fapte Noi – 1932)
De aceea a însemnat cu deosebire, momentul istoric al deșteptării conștiinței naționale. El a ridicat elementul românesc pe primul plan și a semănat în sufletul urmașilor săi conștiință și mândria românească. Și dacă în ”Valahia” românismul s-a ridicat și s-a înfăptuit înaintea celorlalte provincii pe cari și le-a apropiat una câte una, nu este o întâmplare fără legătură cu acest răscolitor de suflete și îndrumător de neam.
Noi ne vom lumina mereu la flacăra faptei sale. Căci Tudor, omul care prin legătura sa direct cu pământul și cu viața românească crescută din adâncuri pe aceste locuri, s-a manifestat voința dârză și limpede a unui neam care cerea intrarea din nou în drepturile lui istorice de netăgăduit. Tudor a fost omul care, în vremea lui a întruchipat conștiința și virtutea românească adevărată, rămânând astfel peste veacuri un ctitor și oblăduitor al sufletului național.”
(Ernest Bernea, Cartea Căpitanilor, Colecția ”Omul nou”, 1952)
__________________
Comemorarea lui TUDOR VLADIMIRESCU
La Academia Română
CUVÂNTAREA D-Iui N. IORGA
(ședinta din 5 lunie)
(fragment)
”… Căpitan Iordache intră, în curte cu vre-o cinzeci de Arnauti și descălicară. Căpitan Iordache se urcă, sus la Tudor, care ședea în foișorul de la poartă cu vre-o trei de-ai lui. Intră la Tudor, cu care închizându-se amândoi întro odaie, după ce schimbară câteva vorbe, atunci îi zise că pandurii, împreuna, cu toți polcovnicii, nu-l mai primesc de comandir al lor, arătându-i și înscrisul. Tudor ieși în balcon, și, uitându-se peste panduri, li zise: Sângele mieu asupra voastră și asupra copiilor voștri. Pandurii nu răspunseră nimic, și numai se uitară, la el. Se trase în odaie și se scoborî cu căpitan Iordache pe scară jos, cu ipingeaua pusă pe umeri. Unii zicea că, era legat, însă nu este adevărat. Două cărucioare de poștie sosiră : Întruna puseră pe Tudor, dinaintea lui un Arnăut și la spate altul, și în cealaltă carucioară intrară alți doi Arnăuti, și luară, drumul Târgoviștii. Ajunseră, sara la Targoviște, și deteră, de știre lui Ipsilanti că au adus pe Tudor. Ipsilanti, fară să vrea sa-l vază sau să vorbească cu el, porunci de îl luară trei Arnăuți de ai lui și-l duseră la marginea unui șanț de vie, unde îl și omorâră, și îl aruncară în șanț, și traseră pământ peste dansul. Unii zic ca l-ar fi aruncat în Dâmbovița, dar este minciună. Ipsilanti mai făcu încă o mare greșală: dete comanda pandurilor lui Machedonschi, cu care faptă mâhni pe toți pandurii și polcovnicii, ca sa-i comande un strein: de da comanda unui polcovnic de panduri, putea să, fie toți cu el.”
(IZVOARELE CONTEMPORANE ASUPRA MIȘCĂRII LUI TUDOR VLADIMIRESCU, o comunicare făcută la Academia Română de N.IORGA – Membru al Academiei Române, BUCUREȘTI, Librăriile “Cartea Românească” și Pavel Suru, 1921)
_______________.
*
„Dacă răul nu este primit lui
Dumnezeu, stricătorii făcătorilor de
rău bun lucru fac înaintea lui Dumnezeu”
Ca și toată fapta sa, limba lui Tudor este acțiune, mișcare, repezire năvalnică de apă de munte, cu obârșia pe piscuri. Directă, de la suflet, dezvăluind un năduf, o durere mocnită, ea cere participare imediată. Poruncă, rugăciune și îndemn frățesc. „Veniți fraților”…
Tudor Vladimirescu dă gir literar proclamației – proclamația sa apărând în literatura română ca o specie aparte, o formă fixă a istoriei în mers, sonetul viu al cronicilor muntene. Tudor e cronicarul care face istoria și-o și consemnează fulgerător în texte, menite a fi memorate cu sufletul.
………………………………………………………………………………………………
Prins în capcana intrigilor sud-est-europene şi-n jocul de interese al puterilor străine, Tudor ispăşea poziţia noastră geografică. El este cel care e hotărât să transforme această geografie nenorocită în istorie demnă, cu orice sacrificiu. Toţi au încercat să-l folosească, pentru interesele lor. Pe măsură ce şi-a dat seama de scopurile lor ascunse, el s-a eliberat pe sine în primul rând, năzuind spre eliberarea norodului. Istoricii rezolvă de multe ori simplist cazul Tudor Vladimirescu. El ne apare ca un erou exponenţial, un profet prin gura căruia vorbeşte Dumnezeul drepturilor noastre. Profeţii sunt bătuţi cu pietre, – se ştie, e o veche metodă. Înşelat de aliaţi şi părăsit de ai săi, dus spre locul de arest, pe un cal străin „cu picioarele legate sub burta calului”, el parcurge un martiriu simbolic – de sfânt învins. Proclamaţiile devin blesteme. Pandurul Cioranul l-ar fi auzit spunând cu o zi, în seara uciderii: „Şi ce vreţi de la un om pe care vicleniile ce aţi urmat, aţi întors chiar oştirea lui de l-au dat în mâinile voastre, voi, oameni fără căpătâi şi străini cu totul de această ţară. Gândiţi-vă singuri voi, printr-aceasta la ce căpătâi o să ieşiţi? Vreţi să mă omorâţi? Eu nu mă tem de moarte. Eu am înfruntat moartea în mai multe rânduri. Mai nainte de a ridica steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămaşa morţii”.
Cămaşa morţii pare a fi piesa principală a portului nostru naţional.
(Marin Sorescu, Tudor Vladimirescu şi literatura stării de urgenţă – articol: Tudor Vladimirescu, între scriitură și personaj, autor Tudor Nedelcea, Arhivele Olteniei,Serie Nouă, nr. 31/2017)
Email: bibliotell@yahoo.com
Evenimentele Bibliotecii
Vezi toate Evenimentele