VALENTIN TAȘCU. IN MEMORIAM

VALENTIN TAȘCU

(n. 23 ianuarie 1944, Petroșani – d. 26 noiembrie 2008, Târgu-Jiu) critic, istoric literar, poet,  traducător, publicist.

A urmat studiile liceale la Alba Iulia și apoi Facultatea de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj (1961-1966). Debut absolut în revista „Tribuna” (1968). Își susține doctoratul în filologie cu teza Ritm și valoare în poezia populară românească (2000). Din 1967, a devenit cercetător științific la Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” al Academiei României din Cluj. A fost director general al Casei de Editură „Atlas-Clusium”, înființată în decembrie 1989 la Cluj.
Din 2001, devine cadru didactic la Universitatea „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu, ajungând conferențiar universitar, șef de catedră și decan. A fost, de asemenea, director al publicației științifice „Antemeridian & Postmeridian” a Universității „Constantin Brâncuși” din Târgu-Jiu.
Premiul Asociației Scriitorilor din Cluj (1985; 2001); Premiul Asociației Scriitorilor Sicilieni, Palermo (1998); Premiul special al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2002); Ordinul „Meritul Cultural”, categoria A, în grad de Cavaler (2004); Premiul pentru proză al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor (2005)
Premiul Național de Literatură „Ion Cănăvoiu”, Târgu-Jiu (2005); Premiul de excelență „Laurențiu Ulici” pentru Opera Omnia acordat de Fundația „Luceafărul”, București (2007); Premiul pentru Opera Omnia la Festvalul Internațional „Sensul iubirii”, Drobeta Turnu-Severin (2007);
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1980); Membru al Uniunii Oamenilor de Teatru (UNITER) (din 1974); Membru al Uniunii Artiștilor Plastici (din 2002); Vicepreședinte al Societății Patronilor de Edituri din România (SPER) (1993 – 2000)
Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Volume: Incidenţe, critică literară, 1975; Presa literară românească din Transilvania până în 1918, istorie literară, 1980 (în colab. cu Mircea Popa); Alexandru Cristea dincolo de alb şi negru, critică de artă, 1979; Dincoace şi dincolo de F, monografie despre Dumitru Radu Popescu, 1981; Paul Sima, critică de artă, 1982; Poezia poeziei de azi, critică literară, 1985; Dimineaţa amurgului, poezie, 1994; Şcoala morţii, poezia, 1997; Defăimarea bătrâneţii, civilizaţiei, 2001; Ritm vertical, teorie literară, studii de versificaţie, 2001; Studii literare, 2002; Tratat despre iubire, verseuri, 2003; Elogii, eseuri, 2003); Istoria presei româneşti din Transilvania, ed. a doua, revăzută şi adăugită, 2003; Miluta, roman, 2004. A colaborat la Dicţionarul Scriitori români, coord. Mircea Zaciu, 1978; De la N. Filimon la G. Călinescu – studii de sociologie a romanului românesc, 1982; Dicţionarul 100 cei mai mari scriitori români, 2003; Dicţionarul cronologic al romanului românesc de la începuturi până în 1989, 2004. Coautor la Dicţionarul General al Literaturii Române, 2004-2005.

Traduceri: Cuba – o jumătate de veac de poezie şi singurătate, ed. bilingvă româno-spaniolă, 1997; Dostena, Exist, deci visez, 2000; Nedim Gursel, Cuceritorul, 2000; Anton Doncev, Straniul cavaler al cărţii de taină, 2000; Kiril Topalov, Nervi, 2000; Predrag Matveievici, Breviar mediteranean, 2003.
” Literatura lui Valentin Taşcu, fie că este vorba de poezie, proză, eseu sau critică şi istorie literară, este una care captează, te face să te apropii de ea, să o înţelegi şi, ce este mai important, să te regăseşti în ea. Critica lui Valentin Taşcu este una a unui om care construieşte şi creează în jurul operei, o înalţă şi nu o sufocă, se aseamănă cu o lecţie, o lecţie pe care profesorul Taşcu o ţine în toate cărţile sale de critică şi în toate articolele publicate în presa de specialitate (peste 2000 de articole). Valentin Taşcu face parte din categoria scriitorilor din generaţia sa care, deşi a fost unul care merita pe deplin să fie în prima linie, nu s–a bucurat de foarte mare atenţie, cu toate că, aşa cum am arătat, a participat la proiectele esenţiale ale criticii literare în perioada în care a trăit şi a scris. Valentin Taşcu a avut, pe lângă vocaţia scrisului, pe aceea a profesorului şi a prietenului. ”

 (Valentin Tașcu, solitarul promoției ’70, autor Andrei Novac, editura Vremea 2016.)

VALENTIN TAȘCU

ÎNSCRIS LA APA JIULUI
Aveam doar un înscris, doar câteva
cuvinte fără
nici un înțeles, amintind vag de iubire,
de ceva care nu a fost și nici n-ar putea fi.
Nu purtam în buzunare
decât acea motolită hârtie,
pe care erau abia tremurate un șir
de tremurate litere și care
purtau un mesaj către nicicând,
către niciunde, spre un sfârșit
nici bucuros, nici pustiu, spre
ceva ce mirosea a flori veștede,
a coroane de brad fără panglici,
așteptându-și înscrisul, care era
în mâinile mele, urmând
să-l scriu sau să-l las să cadă
în apa râului ce tocmai trecea pe acolo,
s-ar zice din întâmplare, dar nu,
ci dintr-o pură și simplă eternitate.

ntr-un târziu, în chiar noaptea aceea
am aruncat hârtia în valul
ce aștepta nelămurit pe mal, dar
în loc să plec, să întorc spatele
apei aceleia încă neagră, încă amară,
am sorbit din ea și abia mai apoi
mi-am amintit că era un înscris
chiar despre apa aceea băută nesăbuit.

Și-n loc să șed și să
plâng la acel țărm de Vaviloane,
m-am întors și am râs
și mi-am zis că nimic din ce e cuvânt
n-a fost și nici nu poate adevărat ca să fie.

A VENI, A PLECA

Nimeni nu mi-a zis: vino!
Nimeni, dar absolut nimeni n-a ridicat
vocea și
n-a strigat în urechea mea.
Și, iată: am venit, fără a ști dinainte
că voi veni, fără a avea vreo
știință, ori vreo încântare
despre venirea aceasta,
despre menirea aceasta.

Nimeni, chiar nimeni nu mi-a zis: pleacă!
Nimeni nu a țipat astfel în urechea mea
cealaltă, nimeni; dar iată: am plecat,
știind că trebuie să plec,
cântându-mi aceasta, mie însumi
de mai multă vreme, știind,
din cărți, că a pleca este să mori puțin,
dar neștiind că această plecare,
că plecarea aceasta va fi
altceva decât moartea, decât
oboseala ei inutilă, decât gustul ei
dulce-amar și veșnic, plictisitor de etern.

Și nici nu mai știu, dacă
întâi am plecat și apoi am venit, sau
altfel a fost.

Nu mă aștepta nimeni, dar absolut
nimeni. La gară nici flori, nici fanfare,
din cele care petrec pe cei morți,
nici câini vagabonzi, numai eu
îngrozitor de pustiu în acel
pustiu de oameni, ” singur sunt,
Doamne, și pieziș” – cum zicea
poetul care fugise de-aici, după ce
vai, se născuse; și n-a mai venit
înapoi, decât ca să-și vadă
propria sa statuie, umbrită, vai,
de marele infinit, deci de moarte.

Nici n-au cântat de trei ori cocoșii,
când m-am lepădat de mine, desigur
spre a mă ști, desigur, ca să mă aflu
așa cum n-am fost și nici nu credeam
că aș putea vreodată să-nvăț a fi
și nu a muri, mai ales spre nu a muri.

Erau acolo de mult și sărutul, și taina,
tăcerile toate și aripi măiastre
încremenite în zbor, era, desigur înaltul
în dulcele târg,
în dulce târgul acela din sud.

(din volumul “Târgul de dulce”, o carte polemica la Grigurcu)