DIN CUFĂRUL BIBLIOTECII: ODYSSEAS ELYTIS – 110 / ”Lipsa de imaginaţie face din oameni nişte invalizi ai realităţii.”

ODYSSEAS ELYTIS (pseudonimul literar al lui Odysséas Alepoudhélis) (n. 2 noiembrie 1911, Heraklion, Creta – d. 18 martie 1996, Atena) este un scriitor, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1979. Acest premiu i-a fost înmanat “pentru poezia sa, izvorând din fondul tradiției grecești și punând în lumină, cu puternică senzualitate și o intelingență lucidă, lupta unui om modern pentru libertate și activitate creatoare”.

 

„Iată de ce scriu. Pentru că poezia începe de acolo de unde ultimul cuvânt nu-l are moartea.”

”Lipsa de imaginaţie face din oameni nişte invalizi ai realităţii.”

„Şi totuşi, adevărata poezie este întotdeauna o creaţie înlăuntrul limbii şi nu în afara ei.”

”Doamne! cât albastru cheltuieşti ca să nu te vedem.”

________________________________

Elena

 

Cu primul strop de ploaie a fost ucisă vara

S-au umezit cuvintele care dădeau lumină stelelor

Cuvinte cu o singură destinaţie: Tu!

Spre cine vom întinde mâinile acum când timpul

nu ţine seama de noi

Spre cine vom întoarce privirile acum când

liniile îndepărtate au naufragiat în nori

Acum când s-au închis pleoapele tale peste

priveliştile noastre

Şi suntem – de parcă bezna a trecut prin noi –

singuri pustii de singuri

încercuiţi de imaginile morţii tale

 

Cu fruntea- fereastră veghem suferinţa

cea nouă

Nu-i moartea care ne va doborî cât timp

Tu exişti

cât timp există-n altă parte un vânt pentru a continua

până la capăt

Să te-nveşmânte de aproape cum te-nveşmântă de departe

speranţa noastră

Cât timp există-n altă parte

Câmpia verde pentru visul tău solar

Pentru a depune mărturie

Nu-i moartea pe care o vom înfrunta

Ci doar întâiul strop al unei ploi de toamnă

Un sentiment confuz

Aburul pământului umed în sufletele noastre

care încet-încet se depărtează

Şi când nu-i mâna ta-n mâinile noastre

Şi când nu-i sângele nostru-n venele visului tău

Lumina pe cerul deschis

Şi muzica-n adâncul nostru, o, melancolică

Trecătoare cât vom mai fi pe lume

Aerul umed e ceasul toamnei de adio

Reazemul amar al braţului căzut în amintire

Care apare când noaptea înaintează pentru a ne despărţi

de lumină

În spatele ferestrei care priveşte spre mâhnire

Care nu vede nimic

Pentru că de pe acum a devenit muzică mister flacără

Bătaie a pendulei în zid

Pentru că de pe acum a devenit

Poezie vers cu alt vers ecou paralel

cu ploaia lacrimi şi cuvinte

Cuvinte nu asemenea celorlalte însă şi acestea cu o singură

destinaţie: Tu!

 

(traducere de Ion Pop în colaborare cu Ecaterina Sismanoglu şi Dimos Rendis-Ravanis)