”Dar murmurul, acord eternizat,… ”

ION BARBU

Râul

Din culmea unde, mai presus de nor,
Doar gheața își sculptează diamantul,
Te prăvăleai, gigantic clocotitor,
Cât zarea-ntins, haotic ca neantul.

În jurul tău, frânturi de stâncă, lut,
Cadavre ale florei uriașe,
Monumentau un nenturnat trecut…
Și nicăieri, în goana pătimașe,

Reflux liniștit nu locuia
Cu lumea lui năvalnicele ape…
Dar ani au trecut… Din matca ta,
Prea strâmtă-atunci, ai dispărut aproape.

Oglinda călătoare, cer mobil,
Te-ai încadrat într-o ușoară spumă
Și-ți porți acum cristalul tău steril
Spre-a mărilor îndepărtată brumă.

Dar murmurul, acord eternizat,
Neîncetat mărirea ta o plânge;
Și-ntregul tău trecut, pietrificat,
În unda potolită se răsfrânge.