MIRCEA BÂRSILĂ (19 octombrie 1952)

Poetul gorjean pentru care memoria, satul și timpul devin materie de poezie

La 19 octombrie 1952, în satul Cârciu, comuna Văgiulești, județul Gorj, se năștea Mircea Bârsilă, poet, critic literar și profesor universitar, una dintre vocile distincte ale poeziei române contemporane.
Legătura sa cu Gorjul nu este doar un reper biografic. Spațiul originar, lumea satului, memoria copilăriei și peisajul rural se regăsesc în universul său poetic, nu ca simple elemente decorative, ci ca teritorii ale memoriei și ale reflecției. În poezia lui Mircea Bârsilă, lucrurile concrete, locurile și oamenii capătă treptat o dimensiune simbolică, iar realitatea imediată devine punct de plecare pentru o meditație asupra timpului, singurătății și condiției umane.
A debutat editorial în 1982, cu volumul „Obrazul celălalt al Lunii”, urmat de numeroase cărți de poezie, între care Argint galben, Scutul lui Perseu, Fecioara divină și cerbul, O linie aproape neagră, Acordeonul soarelui, Anotimpurile unui cătun și Vise, reverii, vedenii. Activitatea sa literară este completată de volume de critică și istorie literară, precum și de o bogată activitate universitară.
Despre specificul poeziei sale, criticul literar Alex. Ștefănescu observa că poetul și-a găsit încă de la prima carte propria identitate lirică, pe care a păstrat-o de-a lungul întregii creații. Volumele sale, remarca acesta, au „o impresionantă unitate stilistică”, alcătuind un tot coerent, fără ca această continuitate să se transforme în manierism.
Această unitate se poate observa mai ales în felul în care Mircea Bârsilă privește lumea rurală. Multe dintre poemele sale pornesc de la peisaje rustice, de la lucruri și imagini concrete, aproape palpabile. Case, drumuri, câmpuri, anotimpuri, obiecte și gesturi cotidiene sunt surprinse cu o atenție care conferă lumii o densitate aparte. În această poezie, satul nu este o imagine idilică a trecutului, ci un spațiu viu, material, în care frumusețea și neliniștea coexistă.
În același timp, criticul identifică în aceste peisaje și o altă dimensiune, care trimite către poezia lui Lucian Blaga. Astfel, în viziunea criticului, poezia lui Mircea Bârsilă reunește două direcții aparent diferite: realismul concret al priveliștii și spiritul vizionar. Tocmai această întâlnire îi conferă, în opinia lui Alex. Ștefănescu, „o indestructibilă originalitate”.