PATRIMONIUL GORJEAN

            Cine spune Gorj se gândeşte la Târgu- Jiu, iar când rosteşte Târgu-Jiu, de fapt se gândeşte la Masa Tăcerii, la Aleea Scaunelor, la Poarta Sărutului şi la Coloana Infinitului. Pentru un gorjean este mai mult decât atât, Gorjul nu înseamnă doar Constantin Brâncuşi sau Ansamblul Calea Eroilor, ci şi ţinutul unde poţi să afli ce l-a marcat, ce l-a inspirat, dar şi ce a preluat de aici marele sculptor.

            Gorjul sau Ţinutul Jiului de Sus, cum îl atestă documente vechi de mai bine de 500 de ani adăposteşte printre pădurile sale, pe sub dealuri sau în plină câmpie, minuni pe care nu le vom afla decât cu răbdare, străbătându-l şi ghidându-ne după ceea ce astăzi conferă o valoare unanim recunoscută – monumentele istorice, acele creaţii ale locuitorilor săi care au dăinuit peste veacuri pentru a rămâne martorii identităţii şi tradiţiilor gorjenilor.

Când pătrunzi în Gorj, pe drumul ce te aduce de la Vâlcea, descoperi o imagine ce iţi rămâne în suflet toată viaţa. Este Muntele Padeşul, străbătut de cheile Olteţului care l-au separat în două părţi egale, ca o poartă ce se deschide spre tărâmuri de poveste. Majoritatea celor care vin aici o fac pentru a vizita seculara Mănăstire de la poale sau Peştera Polovragi. Le mai dăm un motiv să ajungă aici. Pe malul drept al Olteţului, străjuind de la înălţime Mănăstirea Polovragi, sus, la Crucea lui Ursache, stau mărturie peste veacuri urmele a ceea ce în plină epocă geto-dacică era o cetate cu un tip de fortificaţie aparte pentru zona de la sud de Carpaţi.

            Dacă ne îndreptăm spre epoci istorice mai apropiate de noi, nu putem să nu observăm prezenţa numeroaselor situri de epocă romană, aşa cum este sistemul de castre cu val de pământ, respectiv cu zid de piatră ce s-au ridicat pe drumul ce trece în Transilvania la Pleşa, Bumbeşti-Jiu „Vârtop” şi Bumbeşti-Jiu „Gară”.

Însă, ceea ce dă adevărata măsură a spiritului creator al locuitorilor acestei zone sunt monumentele de arhitectură, dintre care cea mai semnificativă prezenţă este cea a construcţiilor de cult – 184 de biserici, din care 119 din lemn şi 65 de zid. O statistică a bisericilor de lemn din România înscrise în Lista monumentelor istorice, arată că Gorjul se poate mândri ca fiind judeţul cu cele mai multe astfel de obiective de patrimoniu cultural naţional.

În arhitectura religioasă din Gorj, bisericile din lemn mărturisesc despre o civilizaţie a lemnului cu rădăcini adânci în timp. Făurite dintr-un material perisabil, prin grija micilor comunităţi locale, ele au dăinuit peste veacuri şi întâlnim astăzi construcţii de acest tip, vechi de peste 300 de ani, la care se adaugă un număr însemnat de obiective de secol XVIII. Lipsite în mare parte de pisanii la momentul ctitoririi, aceste bijuterii ale civilizaţiei lemnului şi-au consemnat istoricul începând cu arhitectura şi continuând cu marcarea pe elementele constructive sau decorative a datelor care ajung, printr-o „citire” atentă, să ne vorbească despre naşterea şi prefacerea lor în timp. Ctitorii lor sunt cei care au scris istoria acestor locuri, moşnenii (oameni liberi), urmaţi de preoţi şi în rare situaţii de boieri.

Specific pentru bisericile de lemn din Gorj este dispunerea temeliei direct pe pământ, prezenţa peretelui plin între pronaos şi naos precum şi absenţa clopotniţei peste pronaos, după cum afirmă cercetătoarea Ioana Cristache-Panait.

Cioplirea lemnului a fost adusă la rang de artă de meşterii care au realizat bisericile de lemn. Întreaga construcţie impresionează pornind de la modalitatea de îmbinare a bârnelor până la decorul stâlpilor din pridvor sau al uşilor de intrare. Întregul decor foloseşte motive cu valoare de simbol – pomul vieţii, brâul în frânghie care înconjoară uneori biserica, imaginea şarpelui, mărul, crucea în creste.

Mărturii ale profundei credinţe a locuitorilor Gorjului, mănăstirile şi schiturile sunt locurile de care se leagă marile ctitorii voievodale, leagăne ale culturii şi civilizaţiei româneşti, păstrătoare de valori materiale şi spirituale, astăzi lăcaşuri de rugă şi pelerinaj.  Pornind de la est către vest, putem să poposim o vreme la porţile de intrare în Gorj, la Mănăstirea Polovragi, ctitorie veche de peste cinci sute de ani a lui Radu şi Pătru, fii lui Danciu Zamora. Fiindcă locul era potrivit pentru rugă şi închinare, Danciu Pârâianul o reface din temelii la 1645. Nici Constantin Brâncoveanu nu poate trece nepăsător pe aici şi devine cel de-al treilea şi poate cel mai important ctitor, fiindcă a împodobit Biserica în hramul Adormirii Maicii Domnului cu icoane şi cu pictură murală, folosind pe Constantin Zugravul. Acesta din urmă lasă în pridvor ceva unic în iconografia românească, reprezentarea mănăstirilor închinate la Muntele Athos.

 De la Polovragi, pe drumul spectaculos pe sub munte, poposim la alt lăcaş mănăstiresc, ridicat la Crasna de marele Pitar Dumitru Filişanu la 1636. Întregul ansamblu mănăstiresc, străjuit pe laturi de chilii, parcă îşi protejează perla de tradiţie bizantină din mijloc, Biserica în hramul Sf. Nicolae.

Cel mai vestic loc de rugăciune din Gorj, Mănăstirea Tismana este, de departe, simbolul ctitoriei voievodale, al naşterii culturii şi civilizaţiei româneşti, cea mai veche păstrătoare de credinţă ortodoxă. Aşezată într-o locaţie fortificată natural, micuţa biserică din lemn de tisă, ridicată în secolul XIV de călugărul Nicodim, devine sub domnitorul Dan I biserica pe care o cunoaştem astăzi. Preţioasa pictură realizată de Dobromir din Târgovişte la 1564 în stil post bizantin fusese acoperită de pictura realizată la 1766 pe cheltuiala Stancăi Glogoveanu, aflată acum în muzeul şi pe coridoarele mănăstirii. Şcoala de cărturari şi caligrafi ce s-a format aici a dat nume de seamă ca Dionisie Eclesiarhul, cel care scrie la 1814 pomelnicul unei alte biserici monument, Sf. Nicolae din Târgu-Jiu. Turnurile medievale care străjuiesc incinta îi dau un aspect monumental şi inexpugnabil, dar schiturile din apropierea sa, de la Cioclovina de Jos şi de Sus, sunt dovada nevoii de pace, linişte şi credinţă în Dumnezeu care au animat pe cucernicii locuitori ai săi de-a lungul timpului.

            Începând cu secolele XVII-XVIII, din loc în loc, pe dealurile Gorjului, încep să îşi facă apariţia nişte construcţii asemenea unor turnuri de veghe, dar cărora, privindu-le de aproape le puteai găsi pereche în liniile arhitectonice ale caselor din acea vreme. Sunt celebrele cule despre care documentele arată că au fost cel puţin 24, răspândite în întregul judeţ, majoritatea păstrate până spre începutul secolului XX, după care timpul, situaţia economică şi poate, nepăsarea le-au învins. Aşadar, astăzi nu mai putem vorbi decât depre Cula Cornoiu, în jurul căreia s-a dezvoltat Muzeul arhitecturii populare gorjeneşti de la Curtişoara, Cula Crăsnaru de la Groşerea şi Cula Cioabă-Chințescu de la Şiacu, la care s-ar putea adăuga Casa-culă de la Glogova.

            Funcţiunea principală a culelor se leagă de vremuri de puternice conflicte determinate de instalarea, la scurte intervale de timp a domnilor fanarioţi. Mica boierime din Oltenia, deseori atacată de cetele de turci nemulţumiţi fie de zaherea, fie de inactivitatea din raialele de pe Dunăre, înţelege să-şi protejeze domeniile şi interesele construind aceste case fortificate, pe locuri dominante, astfel încât să poată supraveghea împrejurimile şi să prevadă iminenţa atacurilor.

            Unicitatea acestor construcţii este dată de restrângerea pretenţiilor de confort în favoarea celor defensive, precum şi de arealul restrâns în care se întâlnesc. În  România, sunt cunoscute în Oltenia şi zona Muncelului, iar în Europa se întâlnesc doar în Balcani (Bulgaria, Macedonia, Serbia şi Albania).

Ceea ce le dă valoare arhitecturală deosebită şi îndulceşte puţin din asprul stil războinic pentru care au fost concepute, este pridvorul situat la ultimul etaj. Acesta are coloane de zid la Curtişoara, Şiacu şi Groşerea şi stâlpi de lemn la Glogova, care susţin arcade trilobate încadrând într-o “ramă” preţioasă priveliştea deasupra căreia se deschid. Este locul în care proprietarul îşi face siesta în perioadele liniştite, scrutând zările şi preţuindu-şi domeniile.

            Nu poţi spune că îți cunoști orignile, dacă nu ai poposit într-un loc în care timpul pare că s-a oprit pentru a păstra esenţa sufletului gorjean. Muzeul arhitecturii populare de la Curtişoara e poate singurul loc din acest judeţ în care îţi poţi imagina satul gorjean de altădată. Parcă aştepţi să vezi în pridvorul caselor de la câmpie, de la deal sau din zona de sub munte, pe stăpânul acestora, care vine să te invite să guşti din bucatele pregătite de soţia sa. Şi nu te-ai mira să vezi că se duce în pimniţele de pe deal din apropiere să îţi aducă poame sau un ulcior cu îmbătătoarea licoare a lui Bachus. Te gândeşti de ce sunt casele cu etaj şi apoi te minunezi, când afli că în încăperile de jos ţineau animalele, a căror căldură contribuia la confortul proprietarilor casei. Dar mai presus de toate, te gândeşti la minunata civilizaţie a lemnului sfinţită de meşteşugul cu care şi-au durat casele ce au ajuns până la noi sau bisericile în care s-au închinat străbunii și în care putem să ne închinăm şi noi. Pleci cu regret, liniştea de aici nu o vei găsi în larma oraşului şi promiţi să te întorci.

Te aşteptăm, gorjene, poți fi turist și la tine acasă!

(Olimpia BRATU / prefață la Ghid turistic, Ed.Maiastra, 2013 / Proiectul ”Cum sa fii turist la tine acasa”)