DUMITRU S. PANAITESCU -PERPESSICIUS (21 octombrie 1891 – 29 martie 1971)

Răbdarea de a restitui literatura

În Arca memoriei, sunt și oameni pentru care apropierea de literatură a însemnat mai mult decât actul lecturii. Au cercetat, au adunat, au comparat și au restituit pagini esențiale, făcând posibil ca operele trecutului să rămână vii pentru generațiile care vin. Un asemenea nume este Dumitru Panaitescu-Perpessicius, una dintre marile conștiințe ale istoriei literare românești.
Născut la 21 octombrie 1891, la Brăila, Perpessicius a fost poet, eseist, critic și istoric literar, folclorist, publicist și cercetător. A rămas însă legat în mod deosebit de numele lui Mihai Eminescu, căruia i-a consacrat o parte esențială a activității sale.
Începând din anii ’30, s-a dedicat cu o răbdare exemplară manuscriselor eminesciene, lucrând la ediția critică a operei poetului. Cele șase volume ale ediției eminesciene realizate de Perpessicius, publicate între 1939 și 1963, au reprezentat o contribuție fundamentală la cercetarea și înțelegerea creației lui Eminescu. Pentru această activitate a primit, în 1954, Premiul de Stat.
Dar Perpessicius nu a fost doar editorul atent al manuscriselor. A fost un cronicar al literaturii timpului său, un cercetător al folclorului și un publicist prolific, colaborând la numeroase reviste și publicații culturale. A fost membru al Academiei Române, director general al Bibliotecii Academiei Române, iar în 1957 a fondat Muzeul Literaturii Române din București.
Poate că tocmai aici se află una dintre lecțiile discrete ale destinului său: literatura nu trăiește doar prin cei care o creează, ci și prin cei care îi veghează manuscrisele, îi cercetează variantele, îi descifrează sensurile și îi pregătesc întâlnirea cu cititorii.
Perpessicius a înțeles că fiecare filă poate păstra o urmă a creației. Iar prin munca sa de o viață, multe dintre aceste urme au rămas accesibile, păstrându-se în rafturile „culturii române”.