Singur timpul
Ne vom preface toți într-o anume clipă în statui,
Reci simulacre oarbe, albe și frumoase
Sub cerul plin de veșnice, albe păsări,
Și va rămâne, izbăvit de noi, doar timpul.
El însuși atunci, în trecerea lui,
Se va trăi ca timp viu și ca timp mort,
Se va întoarce în sine, își va aminti, se va bucura,
Tată și fiu lui însuși,
Va simți tristețea sa însăși, speranța, uitarea,
Se va repezi năvalnic, singur timpul, înaintea lui însuși,
Vibrând de goala lui năzuință,
Se va pierde în neîntâmplări și tăceri,
În himere și spaime, în exaltări și abisuri
Din fostul său bine și rău născute unei alte pieiri
Printre ochi fără lume și timp.
Trecutul
Să coboare ochiul atotvăzător
În adâncul mării
Și să vadă acolo trecutul de sine
Neștiutor
Și s-aștepte acolo veacuri privind
În valea tăcută a mării
Ca trecutul, fiind, nefiind,
Să-i răspundă chemării,
Iar trecutul, chemat în zenit,
Va urca, cândva,
Încet,
Din neliniștea mării
Și, știut, știind, odihnit va sta.
Trecerile
Și e mai bine să-mi număr trecerile
Cu semne comune precum fierberea
Barbară a cărnii de ied
În zilele de dinaintea Învierii,
Sub noianul de pulberi desprinse
Din umbra cetății,
Când totul prisosește ca o victorie
A învățăturii creștine în școlile apusene,
Când o singură strângere în trup
n-are preș pe pământ,
când urcă metalul ierbii în mine
și îl zăresc pe Domnul într-o icoană
înghețată de atâta lumină.
Zeul
Ar fi trebuit să-i fiu șold zeului
De la miază-noapte și totodată
Sabie la vederea și vorbirea cu frații,
Să-i fiu odihnă de seară
Și peșchir alb ca zilele ultime
De împotrivire nașterii, toate egale,
Genunchi frumos al pustiei
Cea mai dinăuntru, să-i fiu
Dreaptă mână de iscălitură
Și pântec de întâlnire cu vinul
Ca zeul să nu se înseteze fără mine.
